...si totusi, se invarte !

Sa traga apa la wc-u si mata de coada castigatorul din acest an cu numarul care esteeeee?... care esteeee!?... o mie, doua sute si?!?... si tacere.

Iti suna familiar? Te-ai obisnuit sa ti se promita o a doua sansa? Nu te multumesti cu ce ai? Ai un vis maret de urmat? Alergi ca sa nu pierzi trenul in statie? Te-ai impiedicat si-ai cazut? Te ridici, te scuturi de praf ca sa-ti pui tinte mai inalte? S-au destramat iar toate? Muncesti din greu? Afacerea s-a dovedit falimentara? Ai vrea sa ai bani? Banii altora? Viata lor? Un ecran? Unul plat? Crezi ca banii n-aduc fericirea? Aspiri la lucruri mai profunde? Crezi ca totul e o retorica a ratatilor? Dar te uiti in ograda vecinului cu jind? Nu te-ai resemnat? Ti-ai facut planul cincinal? Ai programat chiar si un copil? Inca nu e timpul? Cand e timpul? Nu ai timp? Doar 24 de rate mai ai de achitat? Parintii tai stiu ce se intampla cu tine in ultima vreme? Au murit? Cand? De curand? Vrei un nou inceput? Nu stii de unde sa incepi? E prea tarziu acum? La urmatorul ajun? Ai regrete? Ca ai incercat sau ca ai esuat? Te gandesti cum ar fi fost daca?... Si totusi, daca?... Traiesti din amintiri? Vrei o derulare a vietii tale inapoi? Esti prea batran acum pentru schimbari? Nu ti-ai taiat inca venele? Iluzii oarbe care te dor? Ambitii vechi si dorinte refulate reinviate? Iti bagi ultimii bani in biletul de Noroc? Felicitari, ai castigat un milion si-ai pierdut o viata'ntreaga!

In definitiv, nu exista ratare !

Sunt două categorii de oameni în lumea aceasta: oportunişti şi rataţi. Nimeni nu vrea să creadă că face parte din ultima categorie. Filmul meu vorbeşte despre marile speranţe ce se destramă pe drumul împlinirii. Tot ce rămâne din aceste iluzii nu e decât satisfacţia că ai încercat.

Te întorci în camera ta, regăseşti locul neschimbat după o absenţă îndelungată, îţi dai seama că decorul e la fel, doar că tu ai avansat prea mult şi între timp te‒ai schimbat. Arunci valiza într‒un colţ şi cazi cu capul între perne. Ca o ironie a vieţii prima încercare de a te sinucide a fost un eşec, iar acum bunica ta are grijă să nu lase metale în jurul tău nici măcar pentru bărbierit.

Să fim oneşti, câţi dintre noi nu oftează la un happyend, ştiind că apoi va aprinde lumina şi va reveni la adevăratu scenariu, cel al propriei vieţi? Apoi, câţi dintre noi după ce au văzut o dramă nu continuă finalul în mintea lui? Şi parcă viaţa noastră nu are un sfârşit, mereu aşteptăm acel moment, climaxul fericirii, punctul culminant, ca apoi desnodământul să‒şi amâne venirea.

Poate că nu ai ajuns Preşedintele Americii, poate că nu ai ajuns un star de cinema, poate că afacerea s‒a dovedit falimentară, poate că ai pierdut toţi banii la bursă din cauza crizei financiare. Dar ti‒ai dat seama că eşti cel mai iubit părinte, că eşti cel mai stimat vecin de pe scară, că singurii rataţi care contează pentru tine sunt prietenii cu care bei, familia cu care împarţi grijile pentru a doua zi. Ţi–ai dai seama că în definitiv nu există ratare. Tot ceea ce va rămâne după tine nu e cariera, nu sunt nici banii, nici faima, ci doar acei omuleţi care îţi sunt copie fidelă...

Toată viaţa a funcţionat pe un sistem de iluzii. Numai după ce îţi accepţi propria iluzie, propria destrămare eşti cu adevărat vindecat. Numai după ce îţi cunoşti limitele devii tu, cel‒ce‒eşti. Şi apoi te inundă un ocean de pace, faţa ţi se înseninează şi îţi dai seama că eşti cel mai fericit ratat. Că te simţi bine aşa cum eşti, că eşti un oportunist pentru că nimeni nu cunoaşte acel nimb de măreţie: naşterea din nou.

In lume sunt doua lumi

In lume ma situez intre doua planuri paralele. Un plan spiritual, ce tine de cultura, religie, poezie, si de moarte, fiind inefabil, iar celalalt care tine de concret, de practic, de trup, de cotidian, si de viata, fiind unul comprehensibil. Tragedia vietii, in general, rezulta din intrepadunerea aceestor doua Lumi, intrepatrundere care deseori se lasa cu scantei. Nu putem supravietui decat retragandu-ne in noi ca pe o insula pustie. Insa, atunci cand gasim un interior confortabil, riscam sa devenim captivi lui, ceea ce psihologii denumesc ca fiind, "depresie", iar in alti termeni, eu i-as zice "nirvana", sau refugiul celor slabi din lume.

Am nevoie sa inteleg ce traiesc, pentru ca altfel ma simt ca o coada de cometa intr-un Univers infinit. Cu aceleasi gesturi monotone, deschid usa, aprind lumina, las cheia pe noptiera, ma descalt, imi pun haina in cuier si asta se reia zi de zi fara sa dau prea mare importanta ritualului. Ies dintr-un mediu si intru in alt mediu. Viata e o usa cu doua fete, o deschidere care inchide trecutul. Sa traiesti inseamna sa treci dintr-o camera in alta in fiecare clipa. Nu stim ce traim. Viata e ca un borcan inchis hermenetuic, nu o putem intelege.

Daca viata e o jungla prin care ne facem loc cu maceta, taind in stanga si dreapta, daca asta inseamna sa dai un sens vietii tale, totul fiind subiectiv, atunci, renuntand la transcedenta si la un adevar absolut, singura solutie care ne-ar mai ramane e sa memoram miscarile ce ne urmeaza pasii cu fidelitate, sa le invatam pe derost, si sa la numim, intr-un final, destin.

Scrisul denatureaza mult natura noastra, pentru ca in scris esti tentat sa fii avocatul diavolului. Adica sa aduci contraargumente. Acest experiment il puteti face foarte usor daca veti juca sah singur. Sa zicem ca va alegeti sa jucati cu piesele albe, fiind nevoit sa mutati si piesele adversarului, adica pe cele negre. Veti observa ca mereu negru bate albu, adica cel din partea celalta a tablei va castiga, daca veti fi nepartinitor si sincer. Asa sunt si eu, prea sincer in scrieri, ceea ce e gresit intr-o analiza retrospectiva.

Sa fie scrisul o exigenta pe care singuri ne-o impunem? Sunt de parere ca in lume s-a scris prea mult. Nu imi pare rau pentru biblioteca din Alexandria si cele cateva milioane de volume pierdute, nu imi pare rau nici de faptul ca primul imparat al Chinei, Qui Shi Huang a dat foc la toate scrierile confucianiste. Ce a pierdut lumea daca nu cu o durere mai putin? Singurele scrieri cu adevarat valoroase sunt cele terapeutice, care pot fi sterse imediat dupa ce te-ai definitivat ca om. Scrisul nu este decat o stare de oboseala persistenta. Doar oamenii obositi de viata isi intorc privirea spre religie, filosofie si in final spre moarte.

De-alungul secolelor oamenii si-au biciuit trupurile in defavoarea spiritului. De-a lungul timpului multi oameni au renuntat la viata in detrimentul mortii. Ce filozofie, ce religie, ce stiinta poate media conflictul dintre spirit si materia sa? Budismul zen si practicile yoga, sau misticismul de tip hinduist nu conciliaza acest conflict, din punctul asta de vedere fiind incomplete. Oare crestinismul poate reface legatura pierduta dintre om si Dumnezeu? Maya sa fie singura realitate, iar filosofia carnii o iluzie, un vis al sulfetului? Dar si crestinismul ne invita la "renuntarea de sine", la o iesire din lume. Sa fie calea de mijloc lipsita de grandoare? Nu este acest destinul cel mai greu de suportat? Sa nu apartii de nici o categorie, sa nu faci parte din nici o casta, sa fii in continuare om, SA NU iti depasesti conditia de condamnat la moarte?

Am impresia ca toate aceste experiente in afara ratiunii nu sunt decat o stare psihanalitica. Din punctul asta de vedere, orice muritor poate atinge nirvana printr-o doza de LSD. Nu vad nimic trancedental in asta, nimic divin, nici o conciliere, nici o depasire a conditiei umane, niciuna din toate aceste religii nu ne va mantui. Orgoliu meu e prea mare sa accept ca am mai fost candva si ca fac parte dintr-un tot universal, adica din nimic. Si totusi, cum sa supravietuiesti in doua lumi paralele? Pentru cei care toata viata e o continua nehotarare, nu le ramane decat calea de mijloc, existentialismul! Las totusi o poarta deschisa, pe care o numesc "revelatie", inca nu am inchis toate zagazurile cerului in mintea mea.

Care din noi nu ar gusta din fructul oprit, care din noi ar rezista poftei de a cunoaste binele si raul? Nici macar Dumnezeu in desavarsirea lui nu a rezistat acestei tentatii, intrupandu-se in Omul Iisus Hristos. A cunoscut atunci bucuria si suferintei ca si noi, voluptatea de a fi om, adica nici fiara nici zeu, pur si simplu Om. A plans ca un Om si a cunoscut durerea despartirii de cei dragi. A iubit ca sa fie tradat mai apoi, cum si noi facem de multe ori. A fost suspendat pe cruce, ca si noi oamenii in nedefinita noastra natura, atarnat intre cer si pamant, undeva intre nimic si tot, intre viata si moarte. Acum inteleg de ce suferinta, moartea si dragostea sunt specifice omului, facand din nenorocirile lui un destin maret.

Iata Doamne Carne, iata Doamne Sange, curge...si ma doare... Ce poate fi mai adevarat? Ca lumea are mai multe dimensiuni, ca spiritul trece prin mai multe stari de agregare, ca fericirea inseamna lipsa durerii, nemiscare, ca exista 3 sau 9 Ceruri, cu ce ma incalzesc pe mint toate astea? Nu, multumesc, trebuie sa vii cu o oferta mai atractiva. Nu vreau sa calatoresc pe starzi de aur, nu vreau nici marea de cristal si nici pomi care sa faca 12 roade pe an sau in fiecare luna. Din toata gradina, din toti pomii eu vreau un singur rod, fructul oprit! Degeaba daca frunzele cad si mor, degeaba daca sangele apa nu se face, degeaba daca parintii nostri au murit si nu se mai intorc...

Cat de banali pot fi zeii in comparatie cu oamenii, cat de incompleti trebuie sa fie ei situandu-se dincolo de bine si de rau, dincolo de durere si de fericire, adica in Brahma!!! Cum sa nu iubesti umanitatea din om? E doar viata in noi si atat, nimic mai mult, iar asta ma infierbanta, trezeste un fior rece in mine ce face sangele sa dea in clocot! Ah, cat de dulce e viata cand simti duhoarea mortii prin pori. Cat de lungi sunt clipele cand depinzi de un fir de praf, cand te afli pe marginea unei prapasii. Suntem si nu vom mai fi! Iata avantajul pe care zeii nu il cunosc. Ce eliberare de sub zeitatea noastra, ce fericire, ce povara lipsita de greutate ni se va lua o data pentru totdeauna de pe inima cu piatra pe mormant. Ce risipa de dragoste poate face un om, stiind ca zilele lui sunt numarate. Marile atrocitati, ororile umanitatii, crimele cele mai mari s-au facut in speranta unei Invieri in Ziua de Apoi, in speranta unei Reincarnari.

Dumnezeule, sunt un om, nu sunt un Dumnezeu, si nu-mi pare rau, pentru ca stiu: nici Dumnezeu nu e om. Iata-ma cum mor, dar nu regret nici macar o clipa ca te-am iubit, ca mi-am pierdut timpul cu tine in scurta mea viata... Am stiut ca ma privesti de sus in ultimile mele clipe de agonie, cu neputinta unui Tata legat pentru fiul sau condamnat , si am stiut atunci ca te-am pedepsit destul pentru neputinta mea de a crede cu toata taria in Tine, pentru neputinta mea de a fi macar Ateu, pentru neputina mea de a crede in altceva, intr-o alta forma decat viata. Nu mai plange, ca te-am plans noi destul, ti-am dus dorul ca sa ne simti acum tu lipsa... Ce vei face fara noi, plictisindu-te singur in nemurire, in plimbarile Tale nocturne printre stele, in insomniile cele mai cumplite, satul de eternitate? Doamne, stim, fara tine nu suntem nimic, dar cum ai mai trai Tu de-ai avea mama si-ar muri?

Nu mai pot nega insa faptul ca fericirea e doar trairism, ci e si constientizare, sunt mai fericit cand imi dau seama de acest fapt. Nu e nevoie de un intreg Univers sa ne ucida, un val ratacit, un praf in vant, o frunza desprinsa din copac e suficient sa ne omoare, dar acest Univers nu va cunoaste niciodata avantajul pe care il are asupra noastra. Abia astept sa mor ca sa il pacalesc pe Dumnezeu. I-am facut-o rau de tot, credea ca ravnesc la viata vesnica, la asta chiar nu se astepta, sa vreau sa mor definitiv, sa nu mai existe in tot Universul un alt David, iti dai seama?

Sa traiesc aici cu toti nervii, sa imi trag seva vietii cu toate radacinile din acest Pamant trecator. Va sti ca am fost si eu candva in acest Univers, dar m-a pierdut pentru totdeauna, am disparut, am murit, am iubit viata, ce sa zic, chiar daca el mi-a pus bete in roate ca sa imi ridic privirea spre cer, chiar daca a facut-o aproape imposibil de iubit, imi va duce dorul... Imi place sa-i fac in ciuda, pentru ca mi-e mila de EL cand il vad cum se uita la mine cu compasiune, cum sufera cand ma ranesc, cum il doare cand plang. Chiar il iubesc uneori, ii inteleg singuratatea, nu trebuie sa-mi explice cum s-ar simti fara mine. Despartirea-i tot mai grea de divinitatea mea...

Doamne, care iti e ultima dorinta inainte sa mor? Vrei sa-ti cant? Vrei sa joc pentru Numele Tau? Vrei sa te laud? Vrei sa mor in sunet de chitara sau cu Tocatta lui Johan Sebastian Bach pe replay? Spune-mi care iti e ultima dorinta, inainte sa te ucid in mine... O sa ma ai pe constiinta, o sa te doara ca m-ai creat, o sa te rastignesc iar, ca sa ma poti reinvia, ca sa ma aduci in Noul Ierusalim, am sa-ti bat cuiele in palma mea, ca sa mai simti o data pentru totodeauna placerea de-a fi om. Biciuindu-mi trupul n-am facut altceva decat sa te biciuiesc pe tine, ridicandu-mi ochii spre cer n-am facut altceva decat sa ma impiedic de cadavrele oamenilor, preocupandu-ma cu moartea am uitat sa traiesc, uitandu-ma fix la tine am ramas orb, am uitat sa-mi iubesc semenii, sa imi iubesc parintii, si fratii, si cersetorii, si tiganii, si ereticii, chiar si pe rusi am uitat sa ii iubesc...

te iubesc

Scapa de simtamantul urgentei. Scapa de alter ego. Scapa de reflexivitate, de psihologie, de filozofie, de teologie, de literatura. Scapa de teza si antiteza, si de sinteza. Scapa de justificari. Scapa de aceasta boala. Scapa de ratiune. Scapa de lume. Scapa de tine. Scrie. Nu te opri. Scrie ca un nebun. Nu citi. Nu sterge. Nu reciti. Nu te uita in urma ta. Continua sa mergi. Ai obosit. Cazi. Te ridici. Iar cazi. Nu-i nimic, continua sa mergi pe coate...

Scapa de toate gandurile, scapa de cenzura, scapa de frica, de lanturi, de cutume de turme, scapa de ultima urma din minte. Iubeste si fa ce vrei. Staruieste, roaga-te, striga, canta, iubeste si plange... Cere darul vorbirii cu limbi de foc, cuvinte fara sens de neinteles insiruindu-se pe ata, cere puterea Duhului Sfant in chip de porumbel, primeste harul Domului de Sus si dragostea Pamntului . Lasa cantecul liber sa zboare spre cer, fericirea-i aproape, rosteste vorbe simple si lucruri fara mister pentru cei extrem de mari.

Implora vise de catifea, sentimente amestecate cu noroi, joaca , asteapta fluxul si refluxul, retrage-te in tine o data cu marea, revino-mi in inima, da-mi din palma ta mancare, reda-mi sperantele naive, pozele ingalbenite, sentimentul patriei, iubirea de parinti, copilaria si grasanul, ursuletul cu burta din tarate si ochii din nasturi, da-mi sarmul zilelor cand ploua cu soare, da-mi sania din pod jos, da-mi luciul ghetii sub picioare, si fularul si manusile, si paltonul cu nasturii muguri de brad.

Da-mi luna, bordelul iubirilor banale si cerul stelelor cu capul in jos, da-mi doua caciuli iarna, da-mi Pantera Roz si Insula Misterioasa a lui Jules Verne, da-mi mana ta si ia-o pe-a mea, da-mi strigoii din cartier si imaginatia Satanei in umbra din focul vatrei, noaptea, iarna, da-mi paine calda de la brutarie, da-mi cana cu ceai, te rog, da-mi cartea de pe noptiera.

Da-mi izvorul de unde isi bea curcubeul frumusetea, da-mi mistretul cu colti de argint, da-mi speranta vietii in ziua de apoi, da-mi tot ce nu stiu a-ti cere, da-mi si ce n-am indraznit sa-ti cer din prea multa politete, da-mi greul norilor, da-mi marea cu sarea, da-mi o harpa cu notele in acorduri simple si mai da-mi o aripa cu care sa-mi invelesc noaptea singuratatea, da-mi Doamne apa vie, da-mi trupul febril al unei Zane, da-mi coasta inapoi ca sa fim iar doi...

viata ca spectacol

Imi imaginez o scena de teatru in care decorul sa semene cu holul unui cabinet medical. Sa zicem ca asteptam cu totii verdictul unei boli incurabile. Actorii, pe scaunele lor de spital, din pal verde si din schelet de fier, obligati sa astepte... Din cand in cand unul sa se ridice, cand usa se intredeschide, ca sa aibe din nou unde sa se aseze. Mereu va exista un loc in minus, asa ca cineva va stat tot timpul in picioare, pana va prinde locul ramas neocupat.

Deasemenea, spectatorii din sala, timp de o ora, sa fie invitati sa astepte pe locuri, sa nu se agite, ar putea ca scaunele sa fie prevazute cu centuri, sa fie asigurati ca totul se va termina cu bine. Cata tensiune, ce conflict interior, ce agitatie browniana in sufletele lor, cata drama existentiala, cata neliniste metafizica, nervozitatea, ura, cate amintiri ar trezi aceste momente de reculegere, de continua asteptare, cele mai nebanuite sentimente... Penibilul din spatiul public ca spectacol, tacerea ca intriga, nimicul ca subiect, asteptarea ca tensiune.

.

Din simplu spectator, devii actor, dar pe o scena cu mult mai mare. Niciodata nu vei stii daca privesti sau esti privit, daca esti marioneta sau zeu, daca esti fals sau autentic, prin simpla ta participare, prin faptul ca te nasti te faci vinovat, iata penibilul de a fi, de a te afla intr-un loc aiurea.

in greva japoneza

Tu crezi că cel puţi social mă pot realiza. Apoi, nici eu nu sunt atât de pesimist...

Însă, cu ce preţ toate acestea? Sunt atât de fericit în singura mea cameră, sunt atât de mulţumit cu mine însumi, cu averea mea ce se rezumă la o sumă de poze vechi, îngălbenite de vreme, un cufăr plin cu amintiri confuze, o chitară prafuită cu corzile rupte, abandonată într-un colţ oarecare, un laptop conectat la interenet, ca o fereastră spre Lume. Sunt atât de mulţumit încât pot afirma: nu îmi doresc nimic altceva, decât să îi ştiu pe ai mei în anticamera lor, fiecare ambalat şi conservat pentru eternitate, pentru orice eventualitate.

Uneori visez la o celulă fără iesire, tapiţată pe toate cele şase laturi cu piele albă. Ca mobilier, un cuier din metal rece-argintiu, de care aş atârna perfuzia iluziei, conectându-mă puţin mai târziu printr-o branulă şi un furtunaş de propria-mi speranţă. Aş savura din priviri fiecare picătură ce se scurge, hrănindu-mi orgoliu că duc o viaţă de laborator, acest experiment nereuşit. Câtă voluptate să conştientizezi fiecare clipă din viată, să fii conştient că te scurgi... Ceas? De perete? La ce bun!? Ar fi suficient să aud bătăile inimii izbite de ecoul propriei goliciuni cum tranşează timpul din moment în moment ca un criminal în serie.

Aş adormi pe jos şi pe sus, pe tavan şi pe pereţi, fără să îmi pese care din feţele acestui cub sunt mai reale. Aş pluti atunci în vid cum pluteşte fetusul în lichidul amniotic din burta mamei sale, suspendat în atemporalitate, în aşteptarea nefăcutului. Ar fi ca un liman în mijlocul gândurilor, ai putea chiar tu să vii să te odihneşti din cand în cand...

Ah, eu, în sfârşit dau de mine, prizonierul sufletului meu! Acest interior de care nu mă mai satur privindu-l. Rămân extaziat şi cu ochii pironiţi în faţa acestui perete alb fără să înţeleg nimic. Şi totul pare atât de pur si simplu, atât de imaculat, atât de alb, nonculoarea în care mă pierd. Ce frumos m-aş închide atunci în mine ca într-o carapace, ca ochiul în orbită. Câtă lipsă de anxietate, câtă siguranţă de sine, mulţumit că sunt pe măsura propriilor limite, că sunt una cu învelişul meu, desăvârşit în mine, egal în mişcări, suficient sieşi ca un măr.

Îmi veţi cânta melc-melc codobelc, scoate coarne boureşti şi te du la apă tulbure... dar eu îmi voi astupa urechile cu ceară. Îmi veţi sopti vorbe dulci şi te du la Dunăre, dar eu voi refuza să ies din anticamera mea albă!

Noi vorbim, nu gandim !

Gândeşte înainte să vorbeşti, ni se spunea didactic de fiecare dată când scoteam o vrăbiuţă pe gură. Dar e un pradox, un nonsens. Cum să gândeşti, dacă vorbeşti? A vorbi a devenit ceva patologic. Că vorbeşti sau mănânci, e acelaşi lucru. A gândi însă e un efort din afară, un adaos susţinut.

Oare scriind mi-am pierdut abilităţile de a vorbi? Oare mi-am pierdut spontaneitatea, originalitatea, autenticitatea prin aceste scrieri bine gândite, macerate, mestecate, dospite, digerate, previzibile, calculate, rumegate şi mai ştiu eu cum? Dacă a vorbi înseamnă a trăi, atunci a scrie însemnă a retrai? De ce vorbesc din ce în ce mai puţin o dată cu trecerea timpului? Nu poate fi vorba de un complex, pentru că cel puţin din punct de vedere gramatical, mă descurc...

Se spune că un scriitor trebuie să trăiască înainte să creeze. Un scriitor ca să trăiască, trebuie să vorbească. Dar a vorbi înseamna să foloseşti cele 1500 de cuvinte uzuale, cuvinte cu care mânăm vitele la izlaz, cuvinte cu care cumpărăm carne gata tocată din piaţă, cuvinte cu care ne certam odraslele. De la această graniţă porneşte nevoia de a scrie, adică de a îţi depăşi condiţia imediată, de animal cu nevoi fiziologice.

Şi totuşi, când ies în oraş cu prietenii mei, nu îmi pot exprima nici măcar o idee! Am ajuns să îi invidiez pentru atâtea banalităţi, pentru atâtea lucruri bune, glazurate cu ciocolată şi înfulecate fără nici o reţetă. Inadaptat nu sunt, dovadă faptul că îmi fac foarte uşor prieteni. Adevarul simţului comun, pe cat e de simplu, pe atât de tare mă izbeşte în faţă.

Am uitat să vorbesc pentru că nu am nici o certitudine. Nu pot susţine nici o cauză într-o discuţie, adevărul meu fiind foarte relativ. Sunt un om fară coloană vertebrală? Categoric nu! Până la urmă, toţi au dreptate în felul lor, importantă e determinarea cu care îţi susţii punctul de vedere. Aş da toţi banii din lume pentru o certitudine, dar vai, sunt atât de sărac încât nu-mi permit decât luxul indoielii.

Aş vrea să învăt iar să vorbesc, dar am ştiut vreodată? Din situaţiile penibile am iesit uşor cu un zâmbet senil şi nevinovat. Ce vreţi să vă zic, tăcerea la mine devine spectacol! Într-un final am conchis, trăiesc în două lumi paralele, iar eu uneori sunt paralel cu ele.

Autoportret

David s-a născut pur şi simplu, frumos şi bine. Încă de la 9 luni a deprins mersul în picioare, echilibru care l-a coborât din maimuţă la nivelul staturii sale, oferindu-i o oarecare verticalitate şi sacaralitate. Nu vreau să spun că străbunica lui era o maimuţă, însă cei care cred acest lucru, chiar se trag din maimuţă.

Nu peste mult timp, a început să exploreze lumea, gustând din esenţa lucrului-în-sine, din piciorul de scaun, din cenuşa din vatră, din guma expectorată pe asfalt. Însă, nu aceasta a fost cea mai mare descoperire de la homosapiens până în zilele noastre, ci mare i-a fost uimirea când, îmblânzind natura cu limba, şi-a dat seama de puterea manipulării prin articularea cuvintelor, scoţând felurite interjecţii şi onomatopee. Al 6-lea simţ fusese în sfârşit definitivat, iar David, un om integru, numai bun de dat în folosinţă.

Evul mediu, cei o mie de ani de anonimat i-a petrecut ca orice copil, acasă, pe-afară, prefăcându-se că se joacă cu lopăţica în nisip, ridicând poduri peste Oceanul Indian, deşi se surpau cu următorul val. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat cândva, demult, când nisipul se scurgea lin şi tăcut în clepsidră, săpărgându-se în mii de zile, iar mai apoi în ore şi minute, ca în final să rămână doar secunde.

Descoperirea limbajului nu a fost decât începutul tragediei, pe care a scris-o mai târziu în patru acte (cei intersaţi o pot găsi pe strada cu acelaşi nume, la numărul 7). Astfel, râvnind la gustul oprit şi suferind o transformare în materialul său genetic, David a făcut şi acest ultim salt, de la limbă la conştiinţă, de la cană la conţinut, de la coajă la copac, de la forma vocalelor la idei şi gânduri, grăbindu-şi astfel sfârşitul păcii milenare.

De atunci tot rătăceşte în zig-zag pe străzi, căutând esenţa lucrului-pierdut, nefiind obligat să mai muşte din obiecte ca să le cunoască gustul, făcând tot felul de legături apriori între lucruri şi idei, între oameni şi poame, între subiect şi predicat.

În fine, povestea merge mai departe, ca vântul din Vama Veche, însă eu nu pot să mai continui că mă podideşte plânsul.

În ultima parte a vieţii, refuzând cu orice preţ să se mai hrănească din bătaia abstractă a lui E, înfrânând limba în cingi puternice, muşcând din piciorul scaunului, din talazul scândurilor şi din coaja portocalelor, ghemuindu-se ca o pisică la poalele bunicii, s-a făcut mic de tot şi a dispărut ca punctul în sine de unde venise.

Ea era atat de frumoasa...

Ea era atât de frumoasă, încât gâturile noastre s-au răsucit într-o spirală până la cer. Ea se înfăţişa atât de frumos privirilor noastre lacome, că ochii noştri au sorbit lungimea Universului Placentar, interpusă nouă. Însă, ea era atât de frumoasă când a trecut prin piaţă (după ardei, morcovi, vinete şi alte alea), dar atât de frumoasă, încât cerşetorii şi orbitorii împreună cu sărmanii domnului şi-au alipit obrazul de asfatul încins, până ce umbra ei a căzut peste nări, peste degete şi tâmple, peste răni şi peste inimile lor. Dar ea era atât de frumoasă, dar atât de frumoasă, încât, feromonii ei încă ne mai atacă epiderma amintirilor.

Ea era atat de frumoasă când păşea pe tensiunea superficială a Mării Negre, încât, bărbaţii se înecau aruncându-se în valuri după ea, iar femeile, spărgând oglinzile, se băteau goale cu frişcă pe ciobruri. Ea era în aşa hal de frumoasă, dar în aşa hal, că până şi Floarea-Soarelui îşi întorcea privirea ruşinată după posteriorul ei.

Pe stradă, fiind izbitor de frumoasă, noi cu toţii ne-am acoperit privirea, noi cu toţii am leşinat în parcuri, noi cu toţii ne-am dizolvat trupurile ca un eter la vederea ei. După frumuseţea ei am plâns pe malul apei, după frumuseţea ei am adormit în Cismigiu pe bancă, după frumuseţea ei am alergat până ce picioarele noastre s-au tocit ca o ială, până am rămas cu ochii în palme.

Şi noi am răbdat de foame la gândul frumuseţii ei şi ne-am aşternut trupurile ferbile ca ea să calce pe moale. Şi noi am întins haine şi covoare persane înaintea frumuseţii ei, şi noi ne-am întors acasă bucuroşi când ne-a călcat pe nervi, şi noi ne-am ros unghiile când privirea ei a trecut peste degete şi peste sprâncene, şi peste suprafaţa netedă a trupului, şi mai departe, devenind din ce în ce mai urâţi la gândul frumuseţii ei. Şi noi i-am mulţumit când ne-a lovit peste bot, şi noi am lins tocul care ne ţinea sub picior, iar noi am scos la licitatie pe E-bay capacul de la WCu, pentru că ea era la fel de frumoasă şi mai apoi.

DAR EA, ERA, ERA? ERAAAA! ERA PREISTORICA. NU! ERA ATAT! CAT? ATAT. DOAR ATAT. DE FRU-MOA-SA. FRUMOASA! DAR ATAT DE FRUMOASA...

Însă, după cum ştiţi şi dumneavoastră, ea nu s-a lăsat intimidată, devenind din ce în ce mai frumoasă, până la cer, atât de frumoasă că în desăvârşirea ei a luat foc, iar noi o privim acum în fiecare zi cum se ridică din morţi, rugându-ne de ea să ne topească polul inimii de gheaţă, să ne lase cu ochelari de soare, orbi, mângâiaţi de razele frumuseţii ei, dezbracati si intinsi pe plaje, asteptand sa ne fertilizeze trupurile goale.

Refulare

Cunoastem terapia prin scris, cunoastem terapia prin munca, dar nu stim mare lucru despre terapia prin urlatura.

Da, nevoia de refulare, dorinta de a mai scrie ar fi inhibata de o cura buna de injuraturi. Pai as zbiera, doamna, as zbiera! Si ca injuraturile sa nu para vulgare, atunci le spun in limba americana sau canadiana, desi nu stiu sa le traduc, eu sunt convins de efectul lor.

Tu-ti menghina in care spilhozeii tai cu sfarcurile negre ca dudele cad ca fructe coapte la picioarele Domnului. Degetele tale tuberculoase, unghilii ca sagetilii, desi tu mereu tragi de urechi alte tale ghete vechi, sparg tegumentul din piele de porc si ies la lumina ca fasolea din teaca. Sa le manance ungherilii, sa le roada cainii ca oasilii, sa le calce calutii de mare cu copitilii lor prinse in potcoave de 7 karate, urma ce ii urmeaza cu fidelitatea, ca istoria propriilor noastre miscari in noroi.
Ah, ce te-as unguriceste cu macrinici de la crinii nostri zodiatici.Si atunci te-as falangezi cu mana pe falanga ta si ti-as storceste bolta palatina ca lamaia pe solzii pestelui.

Sa te izbesti de valdarahiuri, iubita mea din portelan chinestezic!!!

Vorba lu' Gellu

Am cunoscut o data un fotograf, si al dreaku de fotograf ca nu te scotea din poza lui. Iti dadea costum si cravata, iti spunea sa stai asa si pe departe, iti dadea certificat, desi erai urat in acte, te facea sa crezi ca esti mai frumos ca fat-frumos. Si al dreaku fotograf, te facea sa iti tai poza din pasaport si sa o mazgalesti cu pixul pe cea din buletin. Si al dreaku de fotograf ca nici oglinda nu mai te oglindea ca in fotografia sa. Iti dadea manual de utilizare, si al dreaku fotograf, desi eu nu injur, dar al dereaku fotografu asta cu obiectiv Canon de nu situ cati megapixeli.

Si toata viata trebuia sa traiesti ca in poza lui.

De ce scriu unii oameni?

De ce scriu unii oameni? Pentru că sunt prea slabi ca să n-o facă. Iată un răspuns demn de o întrebare destul de impertinentă. V-aţi întrebat de ce toate scrierile au miros de confesiune? V-aţi întrebat de ce toate sunt ieşite din comun, de ce toate se plâng de neajunsul de a te fi născut, de ce nu putem scăpa de reflexivitate, de ce exarcerbează eul până la epuziare, de ce sunt scrise numai în momente de maximă încordare şi la persona întâi? Da, pentru că unii oameni sunt prea laşi ca să n-o facă!!!

Aşa se nasc şi scrierile mele, dintr-o frică ce mă curpinde şi îmi dă frisoane, iar scrisul nu e decât un simplu antidot. Numai oamenii bolnavi apelează la stilou pentru a se trata de maladiile sufletului. Ar trebui să ne inhibăm dorinţa de a scrie, să nu o facem decât atunci când dăm declaraţii la poliţie sau când ne semnăm divorţul. Să scrii înseamnă să-ţi recunoşti slăbiciunile. Doar oamenii frustraţi au avut noroc să-şi pună numele pe o carte, iar a fi frustrat ţine tot de o sinceritate.

Prea las ca să iubesc, prea mândru ca să recunosc... Prefer să cânt în absenţa ei decât să jelesc nostalgic dragostea. Iată psihologia omului învins. Cel care nu îşi înscrie reuşitele în cartea cu recorduri. Cel care preferă să îşi înece iluzia în rachiu. Cel pentru care succesul nu e decât măsura decăderii lui. Pentru astfel de oameni am ajuns să scriu. Pentru noi s-a inventat scrisul cu valoare terapeutică.

Eu nu sunt masochist, eu doar sufăr, pentru că sunt construit dintr-un aluat prost. Inadaptat, recunosc şi nu o spun cu mândria celor mai “neînţeleşi” oameni, de cele mai multe ori incapabil să mă exprim, încercând să îmi justific la nesfârşit slăbiciunile.
Spre deosebire de confesiuni, poeziile concentrează o cantitate dublă de venin. Poezia e o durere nediluată, în puţine cuvinte se stoarce tot pelinul, bautură blestemată!
Îi urăsc pe cei dragi de frica faptului că dragostea lor m-ar putea ucide. Părinţii nu sunt decât niste fiinţe, care dintr-un exces de egoism îşi revarsă dragostea asupra noastră, iar moartea lor atinge apogeul. În absenţa lor suntem blestemaţi să purtăm o dragoste cu minus în faţă, iar noi la rândul nostru, răzbunători: Deaceea, celor pe care i-aş fi putut iubi etern, vă las acest Testament Prenatal

Nu vreau prieteni, nu vreau iubire
Nu vreau familie şi nici urmaşi nu vreau
De ce să fiu atât de egoist când ştiu prea bine
Că toate se clădesc pe suferinţa celorlalţi?

Mai bine singur decât fără cei dragi...
Mai bine-orfan decât să-ngropi ai tăi părinţi
Mai bine-un plod cu ochi decât să mori cândva
Mai bine nesimţit, decât să simţi durerea grea.

Mai bine laş decât purificat prin suferinţă şi asceză
Mai bine-o viaţă de tâlhar decât pe rugul celor sfinţi.
Mai bine-aşa pe străzi hai-hui să umblu noapta singur
Decât să-mi porţi de grija ziua în amiaza mare.

Din flori aş vrea să fiu născut, să nu mă plângă nimenea
Iar amintire mea să mi se şteargă o dată cu absenţa sa.
De ce să ştiu că voi fi plâns, de cei pe care voi să-i plâng?
De ce să fiu un criminal, să nasc un plod apoi să mă retrag?

Căci moştenirea cea mai grea, e însăşi moartea ce v-a urma.
Nu vreau să fiu compătimit, nu vreau nici mila altora.
Să dau tribut necazului cel mare pe-o sumă de mici bucurii?
Nici asta nu-mi pare-a fi o existenţă demnă de filozofia mea.

Nu vreau să fiu iubit de cei pe care îi iubesc
Căci nu accept decât absenţa ta, duşmanul meu!
Găsindu-l pe cel mort mai fericit decât pe tine
Iar încă şi mai fericit e cel ce nu va fi născut...

Să iubeşti înseamnă să ai totul şi să pierzi!
Căci depresia celor care au trăit în lux
Şi au pierdut averea peste noaptea,
E mult mai grea decât a omului lipsit de toate.

bloguri plangacioase

Da! toate blogurile sunt plângăcioase. Se plâng că nu au suficient spaţiu, se plâng că au o limită de cuvinte, se plâng că pământul începe să miroase a stricat.

În opinia mea, nu există decât subiecte tabu, aşa că nu merită să scrii despre ceva anume. Totuşi, mai bine să scrii nimicuri, decât nimic! Atâta timp cât ai imaginaţie şi poţi să vezi lucrurile dintr–un unghi diferit, atâta timp cât reuşeşti să captezi atenţia cititorului, sa–i încânţi privirea, să–i gâdili urechile, să îl identifici, să îl persuadezi, să rămână cu o imagine amplificată, să nu îl laşi cu un gust amar că şi–a pierdut timpul pe pagina ta într–un final... Nu ştiu dacă merită cu adevărat să scrii despre ceva, aşa că Scrieti băieţi, scrieţi orice, numai scrieţi! Se obişnuieşte ca prima carte să fie un elogiu, un fel de ars–poetica.

Trebuie să dai o utilitate, chiar dacă iluzorie scrierilor tale. Ca şi cum am intrat în Academia Română, o să fac şi eu acest elogiu spaţiului virtual de la periferia vieţii. Am venit să mă plâng în grădina publică, să protestez împotriva despotismului pentru că sunt foarte neînţeles. Îmi vărs tot focul ca o gură de canal spartă, plină de reziduri menajere. Până la urmă despre ce se merită să scrii? O maşină a mai poluat cu 202 g CO, o pisică şi–a prins coada într–o cursă de soareci, primul elefant comestibil, Putin pescuieşte peşte, de ce–a trecut găina strada.

Toate marile capodopere ale lumii, ale marilor scriitori ca Dostoievski, Victor Hugo, Hoderlin, Eminescu, Baudelaire, Marcel Proust, Shakespeare, mai spuneţi şi voi, toate scrierile lor mă lasă rece pentru că nu sunt ale mele. Cazul meu e general valabil şi Universal. Fiecare om are propriul cazier... Durerea mea de măsea este cea mai mare durere a Lumii, pentru că e a mea. Plângem noi când mor copiii din Uganda de foame? Cu toate acestea suntem îndreptăţiţi să credem că durerile noastre sunt suferinţele Umanităţii. Cănd suferim noi, parcă toată lumea este antrenată în luptă cu această nedreptate, totul devine sumbru şi iluzoriu.

Nu se poate face filosofie pe felie, în cel mai bun caz îţi poţi exprima frustrările, dorinţe nerefulate şi alte eşecuri care te privesc în mod personal. Nimeni nu vrea să–şi umple capul cu problemele tale, cu falsele drame existenţiale. Lumea e plină de rataţi care au şi ei ceva de spus... Ştiu, nu e suficient să fii doar un index, o pagină de arhivă, un bit într–un ocean informaţional. Dar dacă găseşti ceva care să intereseze cât mai mulţi oameni, atunci ai făcut ceva bun pentru omenire. Pe câţi interesează prostiie tale? Depinde ce vrei să faci, beletristică, o nobleţe inutilă, sau să aduci o contribuţie reală prin informaţia brută, pură, colţuroasă, fără clişee şi fără figuri retorice. Toată această muncă e în folosul comunităţii, aşa că tu decizi: să te ajuţi pe tine prin terapia scrisului, sau să ajuţi pe alţii prin a posta nişte informaţii utile.

În ciuda copacilor care mor, în ciuda miilor de cărţi reciclate avem o inflaţie de scriitori, iar tipăritul uneori face mai mult decât valoarea intrinsecă a propriei tale cărţi. Ca o bancnotă devalorizată zace în bibliotiecă împdobind rafturile, decor cu istm intelectual.

Eu unul am decis să fac o sinteză între cele două. Nu pot renunţa la filosofare în favoarea rigorii ştiinţifice, dar nici nu îmi pot satisface setea de cunoaştere cu apă de ploaie. Nu pot să–mi înec entuziasmul de a scrie nişte formule şi definţii fără simţ.

Plastic, nu teoretic, pentru că nu totul e raţional, cursiv şi logic. Retorica e bună pentru că ea e rima textului care trece dincolo de barierele minţii, sălaşluieşte comod în sufletul nostru ca o notă dominantă. Logica însă nu e decât o gramatică a textului, iar eu nu sunt editor. Mintea care e prinsă în canoane şi rigori nu cunoaşte ispita libertăţii, nu e capabilă de speculaţii, este plină de certitudini şi dogme false, prejudecăţi, fiind valabilă doar într–o anumită paradigmă. O astfel de minte este prinsă în simetria gândirii concrete ca într–un labirint fără ieşire.

Totul se reduce la experiment, toată cunoaşterea e o continuă muncă de verificare. Când un matematician face poezii, atunci trebuie să iei pixul în mână şi să bagi picioarele în lighianul cu apă rece, ca nu cumva să te fure somnul. Hermeneutica lui nu e decât o transcriere din 2+2 în doi plus doi, un teatru absurd. Priviţi!

Refuzi sa pierzi

Plouă! Din băltoace lipsesc broaştele. Deşi nu ducem lipsă de băltoace în Bucureşti, acasă erau broaşte... În fine! Aveam părul ud şi nu mi se trăgea de la ploaie. Tocmai făcusem duş în baia comunală de la cămin. Şase douăzeci. Cursul de Comunicare şi Relaţii Publice. Nu aveam nici o intenţie să mă duc, dar nu aveam ce face până la ora 8 p.m.

Toţi vorbesc despre un farmec aparte al metroului. O să trecem cu privirea acest interval de timp, mirific, petrecut între Victoriei şi Universitate.Doar aşa ajungem în faţa cinematografului. Mă instalez comod în ultimul rând, pe ultimul scaun, bâjbâind prin întuneric. Un film realist. Regizorul parcă făcuse o cezariană vieţii. Idea e să nu foloseşti anestezice. Viaţa aşa cum e, lipsită de glorie şi de fapte semnificative. Totul trivial, banalitatea cea de toate zilele, te lupţi cu gândul infidelităţii, te laşi sedus de aparenţe, trăieşti clipa, urmăreşti regretele, eşti condamnat la după–amiezi fertile. Ce e aşa special? Faptul că în viaţa ta nu se produce nimic semnificativ, nici o mutaţie de la plat, de la linear...

Viaţa trecută printr–o anti–lupă, condesată, văzută de sus, în asamblul ei. Anti–drog înseamnă să fii împotriva a tot ceea ce te depărtează de acest realism. Anti–drog înseamnă să fii împotriva oricărei iluzii care îţi înşeală simţurile. Anti–drog înseamnă să fii aşa cum eşti! Înseamnă să te bucuri de neajunsul de a te fi născut, să te bucuri de faptul că eşti capabil să suferi, să îţi asumi acest destin tragic. Anti–drog = lucid! Luciditata nu ucide voluptatea, ci o sporeşte. A fi nu înseamnă a simţi, ci a alege! Alegi să fii, ci nu doar să te afli...

exigentele ratarii

Vreau să laşi în spate toate obiceuirile care trag de tine în jos, vreau să fii un învingător, să urmezi fiecare pas pe care l–ai scris în agendă. Vreau să devii un om de succes! Cu programul Step by step, refuzi să pierzi, fără să eziţi, fără să te plângi, fără scuze. Vreau să îţi eliberezi energia creatoare în lume şi să te realizezi. Să devii ceea ce eşti cu adevărat, să te trezeşti din letargie şi să bei trei căni cu apă în cinci minute. Să te întinzi, să zâmbeşti şi să te speli pe dinţi...

Vreau ca în dimineaţa asta să nu mai pătezi cu dulceaţă cămaşa cea nouă. Vreau să te uiţi în oglindă şi să repeţi: Sunt cel mai fericit bărbat din lume. Să faci jogging aşa cum ţi–ai propus ieri. La prânz să citeşti ziarul financiar, iar seara să îl scoţi pe Bubico prin parc ca să–şi facă nevoile. Vreau ca visele tale să devină realitate, să te trezeşti la etajul 24 închis într–un birou cu aer condiţionat. Vreau să îţi faci o asigurare pe viaţă, ştii cum zic eu, pentru orice eventualitate.

Nu e timpul să–ţi faci griji, rata la casă am plătit–o luna trecută chiar eu. Ţi–am lăsat lapte şi cereale în frigider. Să nu dai pe jos cum îţi stă în obicei. Să nu te întorci târziu de la serviciu, ştiu eu cum e traficul în Bucureşti, nu mă păcăleşti. Şi să bei multă apă ca să nu te deshidratezi. Pune ceasul să sune ca să nu întârzii la serviciu. Dacă te întorci înaintea mea, să ştii că am lăsat cheia sub ghiveci. Dacă tot faci efortul şi te apleci, nu uita să uzi florile. În caz că nu îţi găseşti pantalonii, nu te panica, i–am băgat în maşina de spălat. Ne vedem în pauza de masă... te iubesc! Cheile de la maşină le–am luat eu.

A doua zi... Ţi–am spus eu că esti un ratat, că nu eşti în stare de nimic! Ştiam că o să uiţi iar telefonul pe noptiera de la pat. Nici nu mă aşteptam să găseşti cheile dacă nu te împiedicai de ghiveci. Ştiam eu că o să pătezi cămaşa pe care tocmai ţi–am spălat–o. Nu apreciezi niciodată gesturile mărunte. Dacă tot nu–mi aduci flori, atunci nu le rupe, nu le călca în picioare. Nu ai fost bun nici măcar să scoţi câinele prin parc. Ţi–am spus să bei apă minerală, nu să îmi umpli coşul de gunoi cu sticle de bere. Ai uitat de pastile sau le–ai înlocuit cu somnifere? O să te dau afară din casă dacă nu plăteşti rata data viitoare... O să te trimit pe jos la maică–ta. Cheile de la maşină îmi aparţin. Iar te–ai certat cu şeful la serviciu, o să ajungi şomer... ! Cu siguranţă nu eşti în cea mai bună perioadă din viaţă, dar eu nu am de gând să te aştept. Adio şi sănătate dragul meu!

A treia zi... Eşti ceea ce eşti. Nu eşti nimic din ceea ce pretinzi că eşti. Viaţa poate trece pe lângă tine fară să te cunoşti, fară să îţi dai seama cu adevărat ce vrei. Nu contează pe ce drum ai "optat" să mergi, important e să crezi că îţi aparţine. Drumul pe care îl desenezi şi pe care îl urmezi ca pe o şină de tren. Nu ştii când macazul se schimbă, când din învingător devii învins. Te mişti pe aceste două linii fără să te abaţi la stânga sau la dreapta, fără să cunoşti destinaţia... Te poţi opri pe o linie moartă, sau poţi merge mai departe... Poţi face acest drum între birou şi pat fără să recunoşti că decorul e neschimbat. Când apare bliţul aparatului foto, ca o normă protocolară, ca o lege nescrisă, trebuie să zâmbeşti.

Când ai trecut de o anumită vârstă, trebuie să munceşti. Lenea este cel mai mare atentat al vieţii. Lenea e starea care dezactivează toate iluziile, toate funcţiile vitale. Te suspendă din această lume, te face să pluteşti în formol, e o stare amorfă. Leneşul e acuzat de lume şi dus la spânzurătoare. El devine periculos, judecă lumea prin inactivitatea lui. Lenea este un bun natural pe care societatea l–a inhibat, starea originară cu care a fost înzestrat omul primitiv. Lenea e un protest naiv, inofensiv, starea apolinică la care ar trebui să râvnească orice Guru, începutul filosofiei. Prin lene te apropii mai mult de sinele tău ignorat. Lenea nu speră, nu blamează, nu acuză, nu aveţi de ce să vă temeţi... Iubiţi lenea, pentru că e singura cale de a evada din această lume.

din jurnalul unui OM ratat

În discuţiile pe care le mai port cu prietenii mei, vorbind depsre propria–mi ratare şi eşuare, în ochii lor devin penibil. Eu încerc să îi conving de faptul că problema e reală, ci nu o falsă modestie, ei încearcă să mă consoleze, crezând ca aştept să fiu oarecum flatat.

Îmi fac o listă exhaustivă cu toate avantajele pe care le am, cu toate oportunităţile pe care mi le întinde viaţa pe tavă. Deci, nu pot fi prea sincer cu ei, riscând să fiu pe dos înţeles. Atunci, pentru că realitatea este răstălmăcită, mă simt nevoit sa îi mint, să le iau locul. Ei încep să se vaite, eu mai arunc paie şi focul se aprinde. Când cineva afişează o slăbiciune, chiar dacă noi ne situăm mai prost de cât el, încercăm să îl convingem de contrariu, că viaţa merită trăită. Vorba aia, certându–se cu moartea, a uitat să trăiască. Cam aşa ceva facem noi, certându–ne între noi, sau discutând, uităm de unde am plecat şi în ce tabăra ne situăm. Şi apoi orice discuţie pare în van, niciodată nu ajungem la o concluzie. Suntem un fel de Gigi Contra, filosofi într–o cafenea la colţul unei străzi de mahala.

Dar a te rata cu adevărat înseamnă a nu mai fi ratat. Înseamnă să nu mai conştientizezi problema, înseamnă să nu–ţi mai pese. Dacă toate faptele noastre au aceeaşi măsură, atunci nu există ratare. Fie că treci strada, fie că eşti laureatul premiului Nobel, în faţa unei constante ca moartea toate lucrurile sunte egale. Aveam un plan pentru a ne rata în definitiv.
În primă fază se impunea renunţarea la pretenţii, apoi inhibarea eului, atrofierea egoului. Problema e că în masă nu ne putem rata, e o utopie. Ratarea e individuală, aşadar nu am găsit o lege general valabilă. Fiecare are propria lui cale de a se mântui.

Jurnalul asta e o porcărie mare, e dovada propriei ratări şi a incapacităţii de a spune ceva cu precizie. E singurul lucru pe care îl pot face, să cântăresc valoarea ei la centrul de colectare a maculaturii. A recunoaşte inutilitatea propriilor scrieri nu e o laşitate pe care ţi–o asumi preventiv, nu e o scuză, nu de frica celor care mă vor critica, ci înseamnă să îmi recunosc limitele. Autoironia e frica de a lua atitudine, un compromis cu antipaticii. Psihologia ratatului se vede în lipsa rigorii care ar putea da un oarecare sens vieţii, lipsa sistemului care să lege lucrurile, logica cursivă...

Nu mai operez cu nici un criteriu valoric. Toate lucrurile, toate faptele pentru mine sunt la fel. Trupul meu a prins o crustră la suprafaţă încât orice palmă pe care aş primi–o peste obraz, ar fi un efort în zadar de a mă jigni. Am căpătat seninătatea autiştilor, o legumă făra sentimente. Lucrurile pe care trebuie să le fac: serviciu, şcoală, dragoste, citit, le fac cu acelaşi dezinteres şi cu tot atâta interes ca şi cum m–aş duce în excrusie pe Lună. Trăiesc pentru că viaţa trebuie trăită, iar dincolo de asta nu văd nici o raţiune de a trăi. Nu blamez, nu sper, nu judec, nu compar, nu urăsc, nu îmi pasă, nu mă deranjează nimeni, sunt dincolo de resemnare. Nu am pasiuni, cum nici nu sunt împotriva pasiunuilor. Apreciez putera prietenilor de a se bucura, la fel cum mă dezgustă bucuriile lor efemere, deşarte, gratuite...

Dacă scriam o carte de bucate aveam aceeaşi satisfacţie. Prin arta culinară aş fi reuşit să aduc împlinirea în burţile oamenilor, cel puţin pe moment. Chiar şi atunci, viaţa nu mi s–ar fi arătat mai plină de sens, pentru că niciodată nu voi fi săturat definitiv prin gastronomie pântecul flămând. Omul are un singur rost: de a tranzita mâncarea prin intestine şi de a trece prin viaţă. Un singur atribut, de a nu se mai sătura. Eu unu m–am săturat înainte să gust prea mult din aceste delicatese.

Un alt plan pentru a ne rata ar fi fost convertirea. Nu privim noi ca pe nişte rataţi pe stoici, pe cei care renunţă la plăcerile lumii? Cred că de fapt ei sunt împliniţi, dar ne privim pe noi în ei şi prin refracţie, vedem ceea ce de fapt suntem. Ratarea nu e o invidie care trage pe ceilalţi în jos. Nu doresc ei oare să aducă pe toţi la numitorul comun, invidioşii? A fi ratat nu înseamnă să ai resentimente, să judeci, să blamezi, să fii zeflemist sau la polul opus să priveşti pe ceilalţi cu superioritate, dezgust, şi indiferenţă.

Cât despre cartea asta, da, este o ratare, pentru că nu are pretenţii, nu are nici o rigoare, nu aduce nimic nou în lumea, doar consemnează nişte lucruri vechi, care vor mai fi. Este conştiinţa mea trează, uneori înşelătoare, starea de veghe care nu îmi dă pace în nopţile cu lună plină, dovada incapacităţii.

Incercarea moarte are ...

Astăzi am băgat la loto pentru prima dată în viaţa mea. Nu că aş fi fost norocos din fire. Cunosc probabilitatea ce îmi dă sprenţe la câştig. Mai degrabă aş căuta un inel pierdut pe ţărmul Mării Negre. Pur şi simplu iluzia câştigului m–a încântat mai mult. Să mă pot gândi timp de trei zile ce aş putea face cu atâţia bani. Să fac tot felul de scenarii şi să ajung pe insule exotice, să apar în reviste, să fiu intervievat şi să povestesc cum dintr–o pură întâmplare am dat peste casa de bilete. În fine, sentimentul e mai important decât şansele unui câştig.

Cred că în spatele fiecărei alegeri stă o psihologie bine determinată. Chiar dacă alegerile noastre de cele mai multe ori nu sunt raţionale, le luăm pe moment, chiar dacă par absurde, ele sunt rezultatul a ceea ce suntem. Pentru că omul nu alege ce doreşte, ci alege pentru că trebuie. Tocmai aici e frustrarea care îl pândeşte, o continuă frământare între a dori şi a putea. Vrei să te duci la şcoală? Vrei, dar nu îţi doreşti. Asta e o voninţă absurdă, împotriva raţiunii noastre.

Nu există om fără vicii care consideră abstinenţa cea mai mare virtute. Şi eu asta am făcut ca să scap de ispită, i–am cedat! Da, am cedat în faţa unei rigori a cărei semnificaţie o uitasem, dacă am ştiut–o cândva. Ca să fii iertat trebuie mai întâi să recunoşti că eşti un ratat. După ce eşti conştient, mărturiseşti fapta. După ce ai mărturisit fapta, nu mai ai de ce să o repeţi. E moartă, consumată. Când faci lucrurile legii din fire, nu mai există lege, iar dragostea este împlinirea legii. Da, virtutea mea se baza pe abstinenţă, pe propriile puteri care erau gata să cedeze în refulări de orice natură la fiecare pas. Când mi–am dat seama că prin forţele mele nu o să ajung prea departe, atunci am simţit eliberarea deplină, pacea şi linişte.

Nu ştiu ce vreau, dar îmi doresc ceva. Aşa că am bifat la întâmplare cele şase numere ajutat de un domn amabil. Mă simţeam ca un virgin iniţiat, ca un copil ce învaţă să fumeze, iar ceilalţi bucuroşi că l–au "integrat" în grupul lor de fumători. La casa de marcat număram rataţii, oameni care probabil şi–au lăsat ultimii bani ca pe o investiţie pe termen lung. M–am simţit bine după ce am jucat, uşurat că am încercat, dovedinudu–mi că nighionul nu e opusul norocului. M–am mulţumit cu faptul că în schimbul unui bilet mi s–a vândut o iluzie. Am pentru ce să trăiesc, am mai prelungit viaţa cu încă trei zile şi trei nopţi de speranţă oarbă. Dar până atunci o să vă impun respect. Niciodată nu se ştie cum calci pe bătături un prinţ îmbrăcat în cerşetor, un biet milionar... Trei zile n–am să mai merg cu tramvaiul împreună cu toţi plebeii. În trei zile o să construiesc palate şi poduri peste Dunăre, o să dau mâncare caldă la toţi studenţii din Bucureşti şi o să pun în coada fiecărui câine vagabond câte un covrig cald.

Biletul acesta nu e decât dovada propiului eşec, dorinţa de a schimba ceva în viaţa mea cu orice preţ, invocarea unei minuni care să mă relanseze în viaţa cea de toate zilele. Cel mai greu de suportat mi se pare destinul mediocru. Nici rece nici în clocot. Nu se luptă oare omul căldicel cu toate angoasele vieţii? Nu se pedepseşte el suficient, conştient de propria–i platitudine? De ce literatura îl ocoleşte? De ce să nu faci un mare destin din mediocritate? Mereu am fost primul de pe locul doi. Când a fost rândul meu la premiere s–au terminat coroniţele, s–au închis ghişeele, am rămas fără loc pe scaun când vocea doamnei a anunţat închiderea uşilor. De ce nu îi ridicăm o statuie celebrului anonim, cum aveau Atenienii pentru Dumnezeul Necunoscut? De ce să nu îmi hrijelesc şi eu numele acolo cu toţi vagabonzii? Nu suferim noi suficient de mult? Nu umplem noi acest mare gol pentru a–i ridica pe alţii? De ce nu putem renunţa la retorica asta ieftină? De ce de fiecare dată revenim la propria ratare?

Toţi stăm sub semnul numărului. Eu unu am recunoscut că nu sunt decât o unitate, mi–am bifat numerele câştigătoare, le–am jucat ca pe o ultimă doriţă. Dacă miza ar fi fost viaţa noastră, chiar şi în ultima clipă am fi sperat că vom câştiga eternitatea... Poate că eu am făcut–o puţin cam devreme, poate că mi–am jucat destinul prea facil, dar momentul acesta era inevitabil. Biletul loto nu e altceva decât certificatul unui ratat, iar acel ratat sunt eu, recunoscându–mi oficial starea în care mă aflu. Aşadar, voi păstra biletul pe tot parcursul vieţii, poate cândva se va dovedi câstigătoar.

Este justificabilă tensiunea dintre cele două lumi, adeseori oscilăm între o viaţă pământeană şi una cerească, între una materială şi cealaltă sufletească, între o cunoaştere paradisiacă şi una luciferică. Dacă eşti adeptul sintagmei conform căreia lumea este visul sufletului nostru, atunci cu siguranţă te vei regăsi în cele ce urmează.

Crezi că simţurile sunt înşelătoare, dar în acelaşi timp te foloseşti de raţiune pentru a specula inefabilul. Te laşi sedus de cuvinte şi crezi în materialitatea lor. Dincolo de formele abstracte şi fără nici o noimă, tu vezi îngerul în piatră şi–l eliberezi. Modestia este pretextul sub care îţi justifici micile scăpări, cu alte cuvinte tu nu eşti ceea ce pari, eşti doar ceea ce ai putea fi. Te îmbraci în oglinzi înşelătoare. Vezi oamenii goliţi de forme, vezi dincolo de aparenţe pentru că tu pretinzi esenţa lucrurilor, principiul ultim şi absolut. Pentru tine fizicul vine ca ados, de aceea înfăţişarea nu contează decât pe locul doi. Important e ceea ce ai în minte, de aceea buzunarele îţi sunt mereu goale. Dar...

Nu vezi că sugestia stă la baza lumii tale, că lucrurile sunt aşa cum le crezi doar pentru că ţi le–ai imaginat altfel. Nu vezi că uneori o pâine poate ţine de foame mai mult decât cuvântul în sine. Nu înţelegi cum o sticlă de vin produce aceeaşi cantitate de plăcere şi euforie ca o carte pe care tocmai ai devorat–o. Şi cine eşti tu să crezi că viaţa ta e mai bună, că eşti mai avantajat decât un biet sărac, decât un cerşetor care stă la colţ de stradă? De ce încerci să–ţi impui viziunea ta asupra lumii, dacă nu te pui în pielea altora?

Mai e o scăpare în morală, şi anume: atunci când dispreţuieşti pe cel puternic, frumos, sănătos, bogat, crezând că banul nu aduce fericirea. Crezi că ai un avantaj dacă nu trăieşti în lume, dacă te îmbeţi cu apă rece? E o revoltă a sclavilor, a celor care se uită cu jind la cei ce trăiesc viaţa aşa cum e, din plin, fără prea multe scenarii, probleme şi detalii. Singurul câştig de cauză îl are nesimtiţul, prostul şi nebunul. Nu există om lucid, nu există viaţă obiectivă, ci există doar mod de a trăi obiectiv. Cei care trăiesc obiectiv sunt cei care ignoră viaţa. Sunt cei care nu sunt conştienţi de existenţa lor. Dar tu, tu nu ai cum să–i înţelegi, pentru că eşti un om subiectiv, un om relativ. Luciditatea pe care o pretinzi, chiar de eşti ultimul existenţialist, nu este decât în mintea ta. Forma de masă cu patru picioare nu este decât în mintea ta. Cuvintele se rostogolesc ca nişte forme 3D în mintea ta. Nu–ţi poţi imagina ceea ce nu poţi numi. Câte cuvinte, atâtea vise. Neputinţa de a duce ceva la bun sfârşit se datorează frânelor transcedente.

Pe de altă parte, poţi fi un om concret, fără să gândeşti abstract, trăieşti în imediat ca animalul, iar propiile fecale îţi ţin de cald. De aceea, pentru un astfel de om, un viţel nu poate fi altceva decât un bou imatur, iar omul, un animal biped cu unghii late şi fără pene. Imaginaţia ta produce unelte doar în măsura în care contribuie la confortul tău. Inteligenţa ta nu se ridică deasupra propriilor interese. Faci din ban un scop în sine, nu un mijloc de a te realiza. Aceşti oameni sunt obiectivi, tratează omul ca obiect, îl analizează cu ustensilele unui chirurg şi pun un diagnostic iremediabil îngust: omul este o fiinţă care trebuie să se distreze, carpe diem! Individualitatea insului este abolită într–o masă omogenă, iar eul este adeseori confudat cu egoismul...

După cum am arătat, nu există diferenţe calitative, iar prăpastia dintre cele două lumi are sens unic. În momentul în care te abandonezi într–o cădere imaginară, nu mai poţi să te întorci decât pe culmile disperării. Cunoaşterea ta va fi în sensul negativ, iar lucrurile care au valoare intrinsecă vor deveni ori exagate, ori apostrofate, demne de dipreţuit, pentru că tu ai căzut din lume şi acum trăieşti subiectiv... Nimic nu se va mai ridica la înălţimea aspiraţiilor tale, totul va părea fad, iar sarcasmul, ironia ta va judeca pe cei ce ştiu să trăiască viaţa aşa cum e, din plin. Pentru că cine gândeşte, uită să trăiască, iar cine trăişte, măcar că nu ştie, e patronat de gânduri mari.

Valoarea vieţii nu rezidă în justificarea ei, ci ea trebuie trăită pur şi simplu, fie că o trăieşti conştient sau incoştient. Ca şi moartea, viaţa e la fel de absurdă fără o credinţă oarbă în Cineva. Când viaţa devine calitativ mai proastă decât moartea, atunci ea capătă o distincţie morală. Trăieşti ca să depui mărturie în favoarea vieţii, astfel devi părtaşi la propria–ţi creaţiune. Absurdul vieţii se întoarce împotriva propriei formuli absurde.

In aceeasi zi sau noapte

Pus în faţa paginii albe mă apucă o disperare pe care nu o pot descrie. În puţine momente am scris sub pana inspirată. Cred în inspiraţie, dar nu în originalitate. Omul nu poate fi original, el poate însă imita într–o măsură mai bună sau mai puţin bună ordinea Divină.

Trăiesc la limita între a fi şi a exista. Uneori sunt ca să mă aflu în treabă, alteori exist şi devin conştient de propria traumă. E clar că toate aceste vedetisme vin dintr–o neîmpăcare de sine, o frustrare. De ce trebuie să fiu mai mult decât ceea ce sunt? De ce mereu trebuie să îmi pun ţinte înalte? Nu e vorba că sunt pesimist, ci tocmai acest optimism naiv mă face să o iau razna.

Încerc să scriu ca un disperat ce se ţine de o creangă în căderea lui, crezând că prin asta o să mă salvez, dar nu fac altceva decât să îmi amân prăbuşirea definitivă. Trebuie, e necesar, se cere, îmi repet atunci când văd orice faptă iluzorie. Îmi fac un jurnal crezând că astfel voi dilua durerea. Scriu pentru că nu pot plânge. Storc cuvintele fără să obţin lacrimi. Scriu pe baza fluxului involuntar luat de val. Scrisul e ca un legământ pe care îl fac cu mine, cea mai elementară formă de a trece la acţiune. Nu îmi pasă dacă voi avea cândva un feedback. Nu îmi pasă că mâine prima reacţie va fi să şterg tot acest pamflet al vieţii mele.

Credeam că mă pot realiza prin cultură, dar îmi dau seama că am pierdut startul cu ea, a luat–o înainte. Credeam că religia mă poate face să cred, dar am devenit agnostic. Credeam că dragostea în ultimă fază mă va vindeca, dar sunt în metastază. Tot ce iubesc e să visez. Trăiesc din amintiri. Ştiu că e stresant acest negativism. Cei mai mulţi prieteni mi–ar spune, hei trezeşte'te la realitate!. Care realitate?... Probabil că sunt mai treaz decât voi. Nu aş vrea decât să adorm în ignoranţă. Să devin un imbecil, să mă umilesc fără să mă simt jignit. Aş vrea să pot lucra pe şantier. Să mă întorc la nevastă cu un cap de purcel şi să trag cu dinţii din foste animale. Căci nu este bucurie mai mare pentru om decât sâ mănânce, să bea, să se culce, iar pofta firii, o mulţime de femei. Existentialism? Nu ştiu, cred că mai degrabă crize dionisiace urmate de o linişte apolinică.

Uneori mă întreb, ce–ţi lipseşte? Tu care pretinzi că nimic nu contează cu adevărat pe lumea asta, tocmai tu o iei prea în serios ! De ce nu te îmbeţi? De ce nu cheltui toţi banii azi, de ce te gândeşi la ziua de mâine, de ce nu trăieşti clipa?... Dacă tu pretinzi că trăieşti într–o lume ostilă, într–o altă lume, de ce te deranjează lumea dată? Nu vezi că e suficient să te doară un ochi ca să vezi toată lumea oarbă? E suficient să pici un examen şi totul să se năruie în jurul tău. Dar eu sunt subiectiv, lumea e doar în mintea mea! Dar atunci când suferi de foame, tot cu mintea te hrăneşti? Da, omul nu trăieşte doar cu pâine şi apă, ci cu orice cuvânt pe care îl rosteşte. Lumea se formează în gură! Aşadar eu devin, orice cuvânt pe care îl rostesc are un impact? Dacă nu există o lume obiectivă, cum rămâne cu Dumnezeu? Mă întreb în naivitatea mea pentru că ne chinuim să înţelegem lucururile acestea în propriul sistem. O paradigmă din care nu putem ieşi decât prin ratare sau prin convertire.

Cum să te realizezi prin cultură? E o pretenţie absurdă a erudiţilor. Poţi fi prea bine un Marx, un Nietzsche, un Cioran şi să ai regretul că nu ai făcut altceva decât să multiplici informaţia, că nu ai lăsat nimic în lume cu adevărat valoros, că ţi–ai împrăştiat sămânţa doar ca să valorifici durerea.

Lumea şi societatea te învaţă un singur lucru, cum să câstigi, cum să te lupţi să ajungi cât mai sus. Pozitivismul acesta mă dezgustă, dar în acelaşi timp îl privesc cu invidie din tribune. Aş vrea să nu mai fiu un simplu figurant. Mă gândesc la un pelerinaj în Nepal. O ţară care deşi figurează pe hartă e în afara lumii. Nu am nici o rigoare, am doar pretenţii nejustificate. Nu mi–am propus nici un orar, nici un obiectiv. Trăiesc fără să ştiu ce trăiesc, ca boul care paşte şi nu ştie ce paşte. Nu pot să concretizez nimic, iar singura dovadă e acest document. Raţional sau pasional? Idealist sau pozitivist? Pragmatic sau teoretic? Riguros sau delăsător? Ştiintific sau metafizic? Subiectiv sau obiectiv? Să fac parte dintr-o categorie ar însemna să mă uit în continuare cu nostalgie şi regret, dincolo...

Egoismul, temelia pe care ne bazăm dragostea. Pentru că mă iubesc, îi voi răspunde... Ca să mă simt mai bun fac acte caritabile. Pentru că îmi place gustul împărtăşit cu alţii. Pentru că faptele mele să aibă valoare, din cauza asta te–am inventat, iubita mea, cerşetor flămând, sărac gol, înfometat şi abătut. Nu sunt direct vinovat de laşitatea mea, de neîmplinirea spirituală. Nu vreau să caut un ţap ispăşitor, dar e clar că sunt integrat într–un saeculum, Weltgeist, într–un spirit al vremii. E clar că facem parte dintr–o paradigmă atot–cuprinzătoare. Nu ştim să evaluam decât în termeni dihotomici, minus–plus, bine–rău, real–iluzoriu. Între aceste perechi oscilează viaţa noastră, iar când încercăm printr–o sinteză hegeliană să împăcăm aceste forţe, iese un ghiveci existenţial. Vreau să văd doar o parte din problemă, să ştiu ce cred, să am prejudecăţi, să fiu un sclav. Vreau puterea de a fi raţional, chiar ascetic.

E clar că am ajuns într–o fază cronică, sunt conştient că mă pedepsesc, sunt conştient de durerile mele. Sunt înfrânt şi căzut sub propria povară. Toate îndemnurile, toate minciunile, toate aşa pretinsele încurajări pe care le–am crezut m–au ajutat până la un anumit punct. M–au făcut să cred că sunt inteligent, bogat, orgolios, frumos, drept, cu personalitate. Dar acum îmi dau seama că nu sunt decât un plod cu ochi.

Dacă lumea există doar în mintea mea, atunci nu este decât o problemă pur psihică, de percepţie, probabil o depresie netratată la timp. Caut răspunsuri sau caut doar confort psihic? Mă interesează adevărul, sau doar măsura care mă ajută să mă adaptez? Cum să devin imbecil? Mă confrunt în permanenţă cu prejudecata lumii că trebuie să fac ceva. Sunt condamnat să preiau toate eşecurile pe care ceilalţi mi le atribuie. Le însuşesc ca fiind ale mele, dar de fapt nu sunt decât ambiţiile tatălui văzute în fiul său. Nu voi face nimic din ce aşteaptă alţii să fac, nu voi face nimic ca să nu–i dezamăgesc aşteptările celor din jur, doar aşa îmi pot recăpăta libertatea. Această luptă nu este a mea. Dar cum nu mi–am dat singur nume, tot aşa nici nu–mi pot construi singur un destin.

Mă uit la părinţii mei şi aş vrea să nu îi dezamăgesc, să conştientizeze că fiul lor e OM MARE, cu familie, casă, maşină şi piscină. Îmi supraconştientizez limitele şi încerc să le depăşesc. Libertatea adevărată este posibilă numai în propriile limite pe care le conştientizezi, le trasezi cu creta în jurul tău. Care sunt limitele mele? O proastă cunoaştere de sine te duce deseori la disperare.
Am impresia că tot ce scriu e doar o scuză în faţa lumii, o abdicare înainte de vreme, un testament care să îmi justifice laşitatea de a exista, un suflet bătrân... Nu ştiu cum am ajuns în starea asta. Cu siguranţă nu o să îmi dau doctoratul pe cazul meu. Literatura e de vină? Nimeni. Eu? Dar nu m–am bicuit suficient, nu mi–am acceptat înfrângerea în mod public?

Umilinţa. De ce nu mai este o valoare în ziua de azi? Nu ne putem recâştiga libertatea prin umilinţă? De ce să credem că suntem mai mult decât ceea ce suntem ? Umilinţa te dezbracă de orice pretenţie cu care te–a împodobit societatea. Prin umilinţă ieşi din această competiţie acerbă în care eşti prins ca într–o horă de rigorile jocului. Umilinţa nu înseamnă subestimare de sine transformată într–o continuă negare, altfel, nu s–ar deosebi de negativismul crizelor dionisiace.

Prabusirea

Totul a început într–o dimineaţă de Ianuarie ploioasă, într–un degradeu monocolor. A fost prăbuşirea finală,acceptarea propriilor înfrângeri, abdicarea tuturor iluziilor în faţa realităţii.

Ce înseamnă la urma urmei a te rata? Această frustrare care ne inundă pe neaşteptate zonele afectivităţii se naşte din neîmpăcarea aspiraţiilor cu realitatea. Numai eu pot să mă ratez. Exigenţele pe care mi le impun şi pe care nu le pot duce până la capăt. Am să spun toate lucrurile pe care psihologii se feresc să ţi le spună pentru a nu te demoraliza. Faptul că eşti un nimeni şi nimic, faptul că viaţa ta nu contează decât în statistici, faptul că eşti un ratat.

Când eram mic vroiam să ajung OM MARE, iar când învăţătoarea m–a întrebat ce vreau să ajung, am scris pe o foaie de matematică: vreau să devin OM MARE. De mici suferim de acest snobism, vedetism, mai ales că majoritatea colegelor vroiau să se facă foto–modele. În fine...

Dacă m–am transformat în scepticul de serviciu, e vina propriilor iluzii. Vindecare cer, nu milă! Nu vreau să atrag compasiunea celor din jur decât în măsura în care mă face să mă simt mai bine. În aceeaşi dimineaţă am văzut în Piaţa Romană un bătrân cu barba îngrijită şi cu o pancartă atârnată de gât: Fost regizor, mor de foame, ajutaţi–mă! Treci pe lângă el şi îţi dai seama că în poza pe care o ţine în mână eşti chiar tu, ceva mai în vârstă. Nu te opri, esti paranoic, nu ai văzut bine, mergi mai departe, nu poţi să bagi în seamă toate detaliile, toate nimicurile, nu poţi să interiorizezi toate durerile lumii, vei ajunge la casa de nebuni, tu eşti un om raţional.

Te bucuri când trec pe lângă tine grupuri de şmecheri plini de voie bună. Simţi o dâră de paranoia lăsată în urma ta de râsetele lor gălăgioase. Sună a gol. E doar un fundal sonor ce se descarcă, un ecou izbit de propria–ţi goliciune.

Cel mai mult iubesc pasajul de la Unirii. Mă las dus de acel val omenesc ca într–un curent cald. Aici mă simt bine, mă simt anulat, dar în acelaşi timp nu simt nevoia de a mă justifica. Sunt într–un mediu unde ratarea nu este trasă la răpundere. În acel spaţiu te anulezi ca individ şi devii odată cu mulţimea un simplu fluviu omogen.

Nu mai văd oameni. Văd doar forme, silueta umbrelor, panorame blurate. Mă urc în primul metrou, iau ziarul în mână ca să eliberez scaunul, mă aşez şi citesc... Ca o ultimă zbatere de a lua cunoştinţă cu lumea de sus: Titlu mare: România găzduieşte cupa UEFA în 2009. Rămân cu anul 2009 în minte şi mi se pare atât de departe 2000... nouă. Pe ce lume trăiesc? Târziu îmi dau seama că e a doua oară când greşesc destinaţia..

Urmează un vid total urmat de pierderea oricărui inters pe termen scurt. Ca o bombă care te lasă surd pe moment, ca o lumină ce te orbeşte, ca o imagine pusă pe mute, banda derulată a unui film fără sonor. Suspendat în această clipă infinită care nu se mai declanşează, este amânată la nesfârşit.

Eşti un ratat şi nici măcar nu eşti în stare să scrii cum se cuvine despre asta. Dar nu contează, sunt consolat de atâta literatură proastă ce se vinde la tarabe. Important e să îţi găseşti targetul, să îţi pui ţinte înalte...

În spatele oricărei prostii se ascunde o psihologie, aşa că orice ai spune, eşti produsul scrierilor tale. Oare cine îşi pierde viaţa cu bibliografia ta? Acest strigăt al anonimatului eu îl numesc dorinţă de afirmare prin orice preţ, nemurirea sufletului, strigătul de la miezul nopţii, asigurarea posterităţii, cultul morţii.

Nopti albe

Noaptea spulberă iluzii, îneacă tristeţea în rachiu
Suflet în fum de ţigară, ridică ofrande spre cer
muzica devine melancolie, curvele ies în stradă
eu merg mai departe, iar tu probabil visezi...

Noaptea îmi ţine în palma ei de blândă catifea
capul căzut între ganduri, negre ca noaptea
negre ca destinul din cafea, din ceaşca de cafea
în care doar acele fiinţe îţi pot ghici drama.

Acele fiinţe lipsite de scrupule şi de toate cele
mai nobile sentimente ca făţărnicia şi morala,
fiinţe care se pierd cu trupul în inima ta,
inimă de gheaţă, topită pe altarul sânilor.

Schimbă durerea în jale, mai toarnă puţin rachiu,
priveşte-mă în ochi fără să mă simt murdar
cu ochii tăi mari, lipsisţi de compătimire grea,
prin ochii mei goi, fixaţi ca becul în tavan.

Voi nu ştiţi de ce, nici de unde şi nici cum,
nici prin ce minune, nici prin ce iertare...
voi nu ştiţi să aruncaţi cu pietre în sfinţi,
însă voi ştiţi că eu sunt un simplu nume...


În fiecare noapte, haina spălată în sânge
trupul vostru, purgatoriu pentru noi muritori
plin de lacrimi amare, buretele îl stoarceţi
paharul ce dă peste de- atâtea păcate, de-acum e gol...

singur printre mii de oameni

Cu toate că sunt singur, eu ştiu că nu sunt singurul, şi râd şi plâng odată cu ploaia şi mă confund cu cerul şi pământul. Oraşul a devenit un schimb de replici ieftine, un cuptor ce fierbe sângele, iar peste lucruri se aşterne gheaţa. Un banner de zece metri îţi promite Noul Ierusalim, dar eu nu văd în jurul meu decât scări rulante ce te coboară în infern. Oamenii sunt jucării, jucării pe o bandă rulantă. Le priveşti dincolo de vitrine, manechinele cu zâmbet fad, îţi fac cu mâna ca să treci mai departe...

Un tonomat cu braţele deschise numai doi lei şi jumătate îţi cere pentru o îmbrăţişare. Dar nici aici nu mă opresc, şi mă descalţ de sandale, şi fug şi sar pe o tigaie încinsă. Privesc înapoi urma lăsată în asfalt, mereu urma tatălui meu, care de mic copil îmi făcea loc prin nămeţi. Fulgi de lapte, fulgi de lapte începeau atunci să cadă, ci nu mai era zăpadă.

Ştirile spun că străzile sunt periculoase, dar singurul pericol pe care îl văd, e acela că aş putea să nu mai văd nimic: maşinuţe automate, scări rulante, reclame frapante, case de marcat numerotate. Să bâjbâi ca toţi ceilalţi în marele furnicar, cârtiţe de suprafaţă ce îşi fac loc spre marea ieşire din sala de–aşteptare...
O lume nouă ce stă laolaltă doar pentru că au semnat un contract pe care l–au uitat.

Dar eu râd şi plâng şi mă confund cu cerul şi nămolul şi râd căci n–am uitat să plâng...

Aş vrea ca uneori dimineaţa să–şi amâne la infinit venirea. Să trăiesc o noapte polară, să nu fie nevoie să mă suprindă primele raze de lumină încă treaz. Nu ştiu cum se face trecerea de la noapt la zi, dar dintr–o dată întunericul se risipeşte, iar cu primul fascicol luminos apune şi voluptatea nopţii. Atunci, toată dragostea zânelor dispare, ca şi cum lumina ar topi conturul lor de umbre.

Pierd noţiunea timpului, iar dacă dimineaţa mă prinde treaz, am impresia că încă nu m–am desprins de o parte din mine prin discontinuitate. Viaţa e suportabilă numai prin uitare şi somn. Cum am putea realua zilnic aceeaşi muncă fără să avem în minte conştiinţa zilei de ieri? Numai dimineaţa produce această scizură între prezent şi trecut. Numai ea ştie să ne treacă prin vreme fără să simţim şocul timpului trecut. Această ruptură ne dă iluzia faptului că am renăscut din nou, doar aşa absurdul vieţii devine suportabil, doar într–o amnezie parţială putem relua aceeaşi muncă de birou.

Iubesc noaptea pentru că nu mă mustră conştiinţa că aş fi putut face altceva în absenţa ei. Tot trebuia să o pierd prin somn. Dar vai, prin somn o noape nu se pierde, ci se câştigă. Câte de sărac poate fi un om lucid...

Urăsc să aud cântecul cocoşului, simţind împreună cu Simon Petru reiterarea trădării lui Iisus. Am comis păcatul neascultării şi n–am adormit, iar dimineaţa m–a surprins în cel mai intim moment al meu, trezindu–mi conştiinţa la cel mai înalt grad al lucidităţii insomniace.

cum sa te ratezi

Să te confesezi, devine frustrant după un timp. Să te justifici la infinit, e o plăcere pe care o pun în seama laşităţii de a trăi. Ca să te ratezi trebuie să scapi de orice scuză, să nu găseşti un ţap ispăşitor în sângele căruia să–ţi speli rufele murdare. Accepţi destinul fatal, accepţi faptul că eşti un număr aleatoriu, n–ai decât să joci cât mai bine partitura după care ţi se cântă, şi vei fi fericit.

Mereu găsim scuze când vine vorba de a noastră eşuare, invocând uneori forţe oculte. Am luat notă mică la examen pentru că avea profa’ ceva cu mine, nu am fost angajat pentru că nu m–am prezentat în costum la interviu, n–am noroc în dragoste, dar poate am la 6 din 49. Avem o părere prea bună despre noi, iar faptul ăsta nu e atât de rău pe cât pare, dacă reuşim să ne minţim sistematic din aproape în aproape. Noi nu suntem rataţi, doar că nu a sosit momentul oportun succesului, adevărul încă nu s–a revelat, ne consolăm iluziile cu aceste argumente. Cu alte cuvinte, ne lipseşte acea sclipire, gramul de noroc care să declanşeze o reacţie în lanţ.

Aproape 97% din literatura pe care o cunoaştem e literatură canonizată. Invocăm cu atăta uşurinţă nume celebre, dar ne oprim la câţiva scriitori pe care îi cităm cu apud la subsolul paginii, nici măcar din surse directe. Ne concentrăm asupra acelor opere care au avut succes, pe care le cunoaştem, dar ignorăm cea mai mare parte de care niciodată nu vom auzi. E suficient să apelăm la notorietatea unui scriitor ca să îl considerăm valoros. E perfect normal să îţi scrii o biografie atunci când ai avut succes, dar prea puţini vorbesc despre eşecurile lor în cărţi. E firesc să citeşti viaţa superstarurilor, să vezi parcursul acelor oameni, asemănători ţie, care prin muncă şi talent poartă laurii premiului Nobel, iar în final să poţi exclama, uite că se poate! Până la urmă şi marele Einstein a fost corigent la mate’.

Dar nu ţinem seama în judecata noastră nici de statistici, nici de noroc, nici de aleatoriu. Chiar şi această carte ce se vrea a fi o ratare, îşi va pierde ambiţia pe drum dacă din pură întâmplare va avea succes. Nu ar fi o ironie a sorţii? Din moment ce ai succes, nu mai eşti ratat.

E normal să fii optimist când toate îţi merg bine şi să vezi viaţa într–un mod sumbru atunci când dai de prima dificultate. Din nefericire, ne plac doar poveştile cu happy–end, simţim o repulsie faţă de acele destine trase pe dreapta. Nu vrem să ne identificăm decât cu cei puternici şi numai cu cei mari egalitate vrem. Fabricăm fericirea la hollywood, probând pentru câteva minute haina unui posibil destin. Dar vai, nu sunt decâ iluzii...

E suficient să cunoaştem trei cazuri similare dintr–o sută, ca să punem eticheta pe cele rămase. Viaţa nu e atât de selectivă pe cât pare, nu e nici dreptă nici nedreaptă, e doar haotică. Eu nu cred că cel puternic trece mai departe, ci mai degrabă cel norocos va supraviţui. Vorba aia, prost să fii, noroc să ai! Să aplici teoria evuluţionistă în probleme sociale, e o mare prostie, iar o inutilitate şi mai mare ar fi să justific de ce oare... Atunci când te aştepţi la ce e mai rău, nu ai de ce să fii dezamăgit, iar viaţa nu te surprinde. Acest realism are o singură orientare, din mai bine în mai bine. Când te ştii ratat, porneşti de la lingură, porneşti de la sapă de lemn, conştient că mai mult decât sudoarea frunţii, n–ai ce pierde. Nu e pesimism şi nici optimism, ambele distorsionând realitatea. Excesul de realitate este distructiv, balanţa fiind echilibrată de un spirit apolinic.

De ce să nu ne naştem din nou prin ratare, ca apoi, conştienţi de propria nulitate, să construim pe o temelie sănătoasă, fără false pretenţii? Decât să reparăm de fiecare dată zidul atunci când sistemul de iluzii se surpă, mai bine să îl ardem din temelii.

Din moment ce îţi cunoşti limitele, le poţi depăşi. Da, omul are nişte limite, dar în nesăbuinţa lui e nelimitat. Eu mă simt liber în propriile limite, această sclavagie mă absolvă de grija zilei de mâine, de povara libertăţii, pe care oricum nu aş fi capabil să o speculez. Degeaba eliberezi un sclav, dacă asta îi aduce pieirea. Trebuie mai întâi să aibe o minte liberă, ca să se poată bucura de libertate.

Cum poate legea să–ţi dea libertate, când legea e făcută să acuze? Pur şi simplu prin faptul că nu încalci legea circulaţiei, nu eşti sancţionat. Nu se poate vorbi de constrângere, atunci când interiorizezi legea, când ai scris–o pe tăbliţa inimii tale. Deci legea, care poate fi sinonimică cu limita, nu îngrădeşte, ci tocmai ea îţi dă libertate. Într–o societate fără lege, nu am putea să mai circulăm liberi pe străzi. Oricât de constrâns poate fi un om, el este liber doar atunci când sufletul lui are pace şi linişte, este împăcat cu El şi Lumea, adică este mulţumit. Mulţumiţi–vă cu ce aveţi, iată omul ratat, plat, limitat, docil, fertil şi fericit. Ce am prefera, libertatea poeteului damnat, sau fericirea omului simplu? A te rata înseamnă a lăsa pe altcineva să–ţi care crucea, dar cum orgoliul nu ne dă pace, preferăm să purtăm în spate povara libertăţii.

Cine iubeşte, nu ştie. Doar cine ştie, a iubit deja. Aşa se întâmplă şi cu cei care trăiesc în detrimentul celor care gândesc. De aceea, fericiţii se recrutează din rataţi şi din cei cărora li s–a acordat graţierea. A te justifica înseamnă a fi conştient de acest fapt, că eşti un nefericit. Boul paşte şi nu ştie ce paşte, asta nu face iarba mai puţin consistentă. Nici o trăire nu este mai vitală decât în simţurile noastre, iar geniul lumii se află în nări, fără a avea pretenţia că putem să desfacem mirosul în episteme.

Metalimbajul nu e decât un joc gratuit al minţii, o justificare continuă, un cerc fără ieşire. Ar trebui să folosim numai cuvinte de primă mână, pe care să le rumegăm o singură dată. Doar cuvintele care fac parte din câmpul lexical al nevoilor biologice ne–ar putea scăpa de obsesia devenirii. Atunci problema ratării nu s–ar pune. Prin metalimbaj, omul se multiplică ca un virus, ca în final să nu se mai recunoască.

Omul e atât de simplu, încât în simplitatea noastră nu îl putem concepe. Piramida lui Maslow face din om un animal cu nevoi, fiziologice, spirituale şi sociale. Ce poate fi mai simplu? Omul e făcut pentru fericire, dar filosofia a făcut–o să pară inaccesibilă, răpindu–i ultima bucurie în schimbul speranţei dată de reamintirea ei.

ultima zi

Mare lucru e să scrii, dar mai mare e să ştergi. Totul e temperament, iar eu stau sub semnul melancoliei. Boală caldă şi subtilă, te macină pe dinăuntru şi te lasă pustiit şi gol, vierme de gălbează al inimii, valea plângerii, maladia sufletului, plânsul şi scrâjnirea dinţilor. Această capacitate inefabilă de a interioriza durerile Lumii, dureri care aparţin de tine printr–un fond intim comun necunoscut, sentiment pe care îl negi de fiecare dată când iese la suprafată ca uleiul din apă...

N–am mai scris de ceva vreme, dovada unei sănătăţi mintale satisfăcătoare. În schimb, am şters unele pasaje depăşite, sentimente consumate, iar dacă voi continua aşa, în câteva luni voi rupe filă cu filă tot ce am scris. Am pierdut toate pozele, chiar şi formula definitivă a cărţii. Dacă nu o trimiteam din întâmplare unei prietene la puricat, azi eraţi scutiţi de această inutilitate. Doar când eşti gata să renunţi la nume, adică la identiate, şi la poze, adică la amintiri, doar atunci eşti pregătit să te ratezi cu adevărat.

A te rata înseamnă să scapi de obsesia lui a fi, ci să te afli, acest salt de la subiect la obiect. Să cazi din existenţă în viaţă. Să ieşi din timp şi să intri în eternitatea imobilă. Cum această întoarcere este utopică, singura alinare valabilă e să ne lingem rănile, să ne consolăm unii pe alţii plângându–ne de milă.

Animalele, cum n–au gustat din Pomul Cunoştinţei Binelui şi Răului, au rămas pe vecie în eternitate. Doar ele au menţiut acest echilibru, starea vegetativă în care ar treubui să ne complacem cu toţii. Istoria să fie o pajişte cu miei, aşa cum e descrisă în paginile Sfintelor Scripturi, iar nouă, mieilor, să nu ne rămână decât behăitul prelung şi jalnic al unor amintiri de mult visate. Am vrea să fim mângâiaţi cu nuiaua şi toiagul de la spate, să tropăim toţi într–un ritm impecabil spre izvoarele dătătoare de viaţă. Atunci, sufletul nostru trudit nu ar mai cunoaşte setea, iar pântecul flămând şi–ar găsi într–un sfârşit odihna.

Amin

J.S.BACH Toccata and fugue Re min

Când vrei să cobori o aşa capodoperă de pe note în cuvinte, porneşti din start cu un handicap, acela al propriului eşec. Dar pe cât e posibil o să spun ce simt, acum, cât încă sunt efervescent şi cald.

O ascult imaginar, închid ochii şi cobor odată cu notele într-un arpeghiu demenţial. Mă cufund la fiecare acord, iar minorele dau o tentă gravă, apocaliptică. Sunt în centrul creaţiunii şi mă învârt în loc din ce în ce mai repede ca apoi tot Pământul să se antreneze în această piruetă. Ca o roată mare pe care o urneşti cu greu, ca apoi să nu o mai poţi opri, ţi-o ia înainte, copacii toţi se învârt şi clădirile se învârt şi cerul tot se învârte în jurul meu. Nu mai mă învârt eu, ci însuşi Universul se învârte cu o viteză ameţitoare. Dirijez ca un nebun în faţa unor tuburi de orgă veche, într-o biserică părăsită. Sunt plin de harismă ca într-un ospăţ bahic. La fiecare notă se aprind lumini simultan, iar cand acordul vine ca un desnodamant, lumile rămân aprinse pe moment, ca să pregătească bezna ce urmează. Sunt doborât, totul se sfărâmă în jurul meu, gemurile sparte şi clădirile ruine, ca apoi, din propria-mi cenuşă să renasc mai plin de viaţă.

Cu ruperi de decor, cu lovituri de scenă la tot pasul, această piesă vine ca un duş fierbinte alternat cu apă rece, te căleşte, te oboseşte, deaceea se ascultă la mai multe intensităţi şi doar atunci când eşti în transă. Cum orice creaţie s-a născut pe destrămarea celeilalte, tot aşa apare primăvara ca apoi ciclul să se reia. Ca urmaşii lui Noe după Potop, ne întoarcem la treburile şi meschinăriile noastre, Pământul intră iar în declin. Noi suntem declin, noi suntem un Re diminuat, epuizat la maxim. Iar încep să gesticulez ca un nebun cu furie, totul se sfărâmă în jur, iar bagheta se rupe în două. Melodia asta nu are un început, apare ca taina păcatului în Univers, dintr-o dată se porneşte la vale ca o avalanşă. Te aleargă dar nu te prinde, este blestemul de care eşti bântuit noaptea în vise. Te trezeşti dintr-o dată din infern în rai. Te coboară pe o scală cu fiecare notă şi te ridică, ca apoi să cazi definitiv şi irevocabil pe Pământ. Sunt la podea, îngenunchiat cu frunta pe scânduri umede. Numai Dumnezeu mă poate ridica! Îmi zgâmbâi rana, mai presar puţină sare. Nu e o dramă, e o condiţie, condiţia omului absurd ce se luptă cu Dumnezeu. Se ia la trântă şi îl prinde de călcâi. Nu îl lasă să plece până nu primeşte o Binecuvântare.

Acordurile minore mă îmbată mai rau ca vinul, sunt nişte acorduri închise, cu o speranţă interioară mereu orientată spre sine. E ca şi cum îţi ridici mâna dreaptă cu cealaltă mână, ca apoi să cadă amândouă. E ca şi cum un orb călăuzeşte un alt orb spre prăpastie. Nu ne putem ridica prea sus, dar ne putem refula, putem să ne certăm, putem asta da. Putem să sfidăm aceste legi care ne guvernează prin rebeliune sau prin supunere. Să fii, din lipsă de cuvinte mai prejos decât tine însuţi, iar muzica asta face, te ridică, dar nu te poate susţine prea mult timp sus. Îţi pune cârje te propteşte ca pe un beţiv, dar vei cădea iar în mocirlă. Dă cu tine de pământ, apoi te ridică pe braţe suav mai sus. Ca pe un posedat de duhuri rele, mă seacă de toate puterile. Când am senzaţia că am scăpat definitiv de rău, atunci mă trânteşte şi mai puternic. Împreună cu îngerii nevăzuţi strig de trei ori Sfânt. Acest joc tenebros de lumini şi umbre trag de tine în dreapta şi în stânga, aşa cum eşti cu mâinile crucificate. Dar nu, El nu apare nici în tunete, nici în fulgere, nici în focul care mistuie apa.

După toate acestea un susur lin şi melodios se aude ca izvorul unui râu de munte. El este blând, vine la tine ca o adiere, ca o frunză ce se leagănă în căderea ei. Vine, dar tu te retragi în peştera ta întunecată, nu poţi privi lumina ce se prevesteşte la capătul tunelului. Primăvara şi frumuseţea unei femei te neliniştesc în aceeaşi măsură. Simetria ca şi dezordine creează confuzie, ca un labirint perfect, ca nişte haine impecabile în care nu te poţi mişca. În noi totul e repulsie. Această piesă ne situează între Cer şi Pământ, între om şi Dumnezeu, între Nimic şi Tot, între Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Fărtatul şi Nefărtatul. Sunt într-o continuă cădere, dar cad spre Ceruri, cad în acest infinit care mă aduce mai aproape de El.

vara la tara

Des-cantec In Doi

Scriu sicriu si scriu o disperare a disperare
Iarasi scriu si scriu si scriu sicriu sicriu sicriu
Te iubesc te iubesc te iubesc de fapt de drept
De fapt de drept ma plictisesc ma plictisesc
De dor de dor ma dor ma dor si iar ma dor
De ce nu vii de ce nu vii când eu nu plec
Nu plec te-astept sa pot sa pot sa sper dar
Eu disper disper disper si iarasi scriu sicriu.
Si scriu si scriu si scriu si scriu si iarasi scriu
Sicriu si scriu si scriu si scriu sicriu sicriu
De ce de ce de ce de ce de ce de ce nu vii
De trefla de inima de rosu de ckycky-micky
De tot ce-a fost frumos frumos si nu va fi
Si scriu si scriu si sicriu sperând sa pot sa
Scriu la infinit un infinit plus înc’un pic
Sa uit ce-a fost ce-a fost de n-ar fi fost
Un infinit scazut din infinit alipit de o
Clipa,de o veioza doua veioze o lumina
Doua lumini cât o iau razna de speranta
O viata-n minus-plus o marja de eroare
Si viata-n roz de rozmarin de verdes
Scriu si scriu si scriu si scriu si scriu…
De douazeci si doi de ori plus înca doi
Din doi în doi care din noi va fi un doi
Nu vreau nu pot as vrea sa pot sa tip
Sa strig sa uit sa sper sa cred sa stop.
Si scriu si scriu si scriu sa vad ce scriu
Si te iubesc te prea iubesc de fapt ma
Plictisesc ma pedepsesc pe mine ma
Ma pedepsesc ma chinuiesc de dor
De scaun de masa de casa de piatra de
Ceas de perete de doisprezece fara cinci
Un sentiment la schimbul valutar un rest
Lasat pe noptiera de la pat de la caminul
Cultural,camin cu aragaz cu patru ochi
Si baie comunala si apa calda minerala.

imagini suprarealiste

stanga dreapta
rahela estera
centru hihihi
picior peste picior
vrajitoarea din oz



asezare aleatorie
pisica serioasa
noroi si fundite
invazia carabusului
mamaie zgarcita
prune coapte
toamna-iarna
fotograf burtos
turta dulce

Intr-o viata ascunsa,intr-un loc sfant, unboț cu ochi...

Zambesc atunci cand sunt furios si rad atunci cand ma dispretuiti.Dar stiu ce e gresit ,deasemenea stiu care e binele si as muri pentru voi.Fac ce trebuie sa fac sa va am inapoi…Fratele meu,sora mea,tatal meu si mama mea,nu ma faceti sa plang,nimeni nu saruta oamenii pe strada,niciodata trecand.Si cand noaptea va fi apasatoare,uitarea nemuritoare, pe pamantul meu pustiu ,umbra vestejita a nucului,asezat in leaganul gandurilor va voi purta cu mine.Am vazut Lumea,se misca atat de repede si trecea pe langa mine fara sa ma observe .Am vazut soarele dimineata se greaba sa apuna si am izbucnit in plans de dor...Te-am vazut copil,te jucai in nisip, si am trecut mai departe…Am inchis ochii sa te mai pastrez o clipla,intr-o viata amintita,ascunsa de ochiul lumii detasat si rece.

Tacerea apasatoare ,ceaiul aburind printre suspine,mana ta pe fruntea mea fierbinte,aspirina din 6 in 6 ore si frectia inainte de culcare.Dar sunt mereu singur,iar inima mea plange dupa colt,intr-o viata ascunsa…Si sunt atat de mare incat nu mai pot plange in bratele tale,hainele mele prea mici,iar patul vostru putin incapator atunci cand visele devin cosmaruri.Strange-ma tare in brate fratele meu,spune-mi ca nimic nu s-a schimbat,ca tata ma asteapta ca pe un fiu risipitor,iar mama imi coase fular.Dar trebuie sa fac ce e de facut ,pentru ca stiu ca niciodata timpul nu se intoarce,chiar daca as da ceasul inapoi.

Dumnezeu stie ca nu e asa simplu sa vorbesc,pentu dragostea ce o port pentru voi,pentru noptile sterile cand nu sunteti langa mine.Si stiu ca si voi intr-o viata ascunsa,intr-un pat uitat de timp si vreme,printre haine roase de molii,in diminetile ploioase,buretele plin de lacrimi il stoarceti…Si imi e atata dor, atat de mult… si nu incetez sa va port,intr-un gand ascuns,cand stau jos si cand ma ridic…

Dragostea voastra ma coplesteste,imi ridic ochii spre cer,de unde imi va veni izbavirea?Ai deschis gura ca sa imi vorbesti,dar n-am reusit sa inteleg pe moment…iar momentul s-a dus...Mereu singur. In liniste inima plange,ochii impaienjentii ,iar buzele simt gustul sarat al lacrimilor de dor.Cine ti-a dat puterea de a ma naste?Si cine rabdarea de ma purta in brate?Nu e simplu ca o parte din mine sa se ofileasca,nu e simplu sa trec peste tot neajunsul de a ma fi nascut in cea mai imposibila Lume. Cand sunt parasit de toti,cand febra nu-mi da sansa la viata voi sunteti langa mine,cand prietenii se risipesc si toti se scuza, voi sunteti cu mine !

Aduna-ma in jurul tau si citeste-mi povesti nemuritoare inainte sa adodrm.O sa iti simt iar mirosul trudei de dupa zi,o sa imbrac iar hainele de doua-trei ori incapatoare.O sa ma fac mic,o sa ma ghemuiesc,iar inainte ca totul sa se termine voi adormi.Si va rog nu ma treziti,pentru ca moartea e un somn dulce si doar uitarea plange.Dumnezeu s-a pogorat din cer prin voi ,iar daca dragostea exista,voi sunteti singura dovada.Saru’mana tatal meu,saru’mana mama mea…

Cu toate că sunt singur, eu ştiu că nu sunt singurul, şi râd şi plâng odată cu ploaia şi mă confund cu cerul şi pământul. Oraşul a devenit un schimb de replici ieftine, un cuptor ce fierbe sângele, iar peste lucruri se aşterne gheaţa. Un banner de zece metri îţi promite Noul Ierusalim, dar eu nu văd în jurul meu decât scări rulante ce te coboară în infern. Oamenii sunt jucării, jucării pe o bandă rulantă. Le priveşti dincolo de vitrine, manechinele cu zâmbet fad, îţi fac cu mâna ca să treci mai departe...

Un tonomat cu braţele deschise numai doi lei şi jumătate îţi cere pentru o îmbrăţişare. Dar nici aici nu mă opresc, şi mă descalţ de sandale, şi fug şi sar pe o tigaie încinsă. Privesc înapoi urma lăsată în asfalt, mereu urma tatălui meu, care de mic copil îmi făcea loc prin nămeţi. Fulgi de lapte, fulgi de lapte începeau atunci să cadă, ci nu mai era zăpadă.

Ştirile spun că străzile sunt periculoase, dar singurul pericol pe care îl văd, e acela că aş putea să nu mai văd nimic: maşinuţe automate, scări rulante, reclame frapante, case de marcat numerotate. Să bâjbâi ca toţi ceilalţi în marele furnicar, cârtiţe de suprafaţă ce îşi fac loc spre marea ieşire din sala de–aşteptare...
O lume nouă ce stă laolaltă doar pentru că au semnat un contract pe care l–au uitat. Dar eu râd şi plâng şi mă confund cu cerul şi nămolul şi râd căci n–am uitat să plâng...

301

stau.nu multumesc,nu fumez...dar imi place sa ard chibrite...in schimb mirosul de sulf imi desfunda narile.da ,asa e,caracterizez oamenii dupa miros.ce te face sa crezi ca sunt minimalist?vrei si tu sa incerci?mai incearca o data.le pastram pentru mai tarziu?...O sa se faca frig.Sigur?Bine.Nu,eu sunt ok .Multumesc.nu ma plictisesc,gandesc.privesc oamenii.imi place sa privesc.vrei sa stai jos? eu o sa mai raman putin...bine,atunci mai vorbim.

poezie ludica

Uite iubita mea ce miros proaspat are asfaltul
calugarii in haine portocalii sunt optimisti
am auzit ca pana maine vor acoperi toate strazile
iar eu le voi face o poza de pe balcon,fara blit.

ca untul pe paine buldozerul intinde tricoul ud
de pe trotuar si floarea apretata-n geam
ca intre filele unei povesti nemuritoare
pantoful tau puncteaza adanc intre petale,moluzul.

Au constat destul de repede organele de simt
ca nu e vorba de un fals dupa martorii oculari
au venit expertii care au studiat umbra din profil
apoi au scos la suprafata silueta tanarului,din creta.

vecina de sub mine de la trei...si ea crede la fel
ca a fost mana uni mare artist contemporan
recunoscut ca toti ceilalti postmortem
dupa chip si infatisare,dupa culoarea ochilor,verzi...

Astazi un nor a lasat o balta in fata casei tale
chipul lui se oglindeste ca benzina dupa ploaie,
rapit de raza primului soare, un curcubeu...
iubita mea ce gust fierbinte are asfaltul!

jurnalul unei nopti de vara

Ca să treci de ispita paginii albe,nu trebuie să te laşi sedus de originalitate.Cred că originalitatea răpeşte acea stare pură a expresivităţii sufleteşti,originalitatea îţi reflectează imaginea ca într-o olginda(cu toţii ştim că este o imagine întoarsă pe dos).Deaceea, am numit acest început de pagină,simplu şi la subiect. Dus pe baza fluxului involuntar al memoriei ca un peste mort.Nu că n-aş avea coloană vertebrală,ştiu ce vreau ,dar dorinţa se ţine după mine ca femeia după barbat,mereu e în urma mea şi eu alerg după ea...

V-am spus,nu am pretenţia originalitatii,iar pentru că v-am pregătit sufficient pentru un plictis îndelungat,am să vă spun ce am făcut azi.Vreţi să ştiţi? S unt într-o cameră cu 9 suflete,într-o şcoală dintr-un sat de munte.E noapte,dormim pe saltelele din sala de sport.E ca şi cum destinul ne-a adus pe toţi în acest colţ de lume,uitat de timp şi vreme.Nu o să descriu atomosefera,înţeleg pe cei care dau paginile pline de descrieri ale romanelor ruseşti.

E mai interesant să scrii aşa la cald.Ecranul meu e plin de viaţă,la modul propriu,lumina pc-ului atrage tot felu de gângănii bezmetice.Mă uimeşte setea lor de cunoastere”...şi în acelaşi timp mă dispera gândul ca noi bâjbâim la fel după addevar ca muştele ce se izbesc de monitor în dragostea lor pt lumină.Unde vor să ajungă?Dincolo?Dincolo de cuvinte.Lumina e o stare de fapt,lumina e compactă,trebuie să o privim ca pe un întreg nu ca pe o substanţă în care ne scaldam şi ne simţim pe deplin satisfăcuţi.Acelas destin asemănător musculitei de oţet să îl avem şi noi?Imaginea această vine însoţită/ataşată unui ocean de bere ce îşi vărsa spuma la maluri o data cu beţivii săi.

Cred totuşi că salvez,îmi plăce uneori să mă recitesc.Mulţumesc!Există şi un termen de valabilitate,aşa că tot ce spun acum se înmulţeşte cu unu în moment ce tastez,mâine totul va pare vid,zero,fără nici un rost,valoarea documentului,pe când prezentul are o importantă vitală...

Nichita Stănescu scria poezii în stări mai puţin recomandate minorilor,atunci inspiraţia era la cote maxime,Eu sunt foarte lucid,nu simt nevoia să vă spun asta pentru că mă ştiu cu muşca pe cacciula,ci petru ca luciditatea te induce într-o altă formă de beţie,a cuvintelor...

Vreau să revin totuşi la subiect...Citeam până acuma’(10min)Emil Cioran,pe culmile disperării într-un spaţiu total inadecvat.(Dacă ar afla răposatul,şi-ar simţi carnea neputincioasă tare jignită)Aici miroase a picioare.Dar tocmai ceest mediu mă izolează şi mai mult în singurătate.Paradoxal,în singurătatea mă regăsesc,iar într-o mare de imbecili,îmi dau seamă cât de particular şi izolat sunt.

Ce musculiţe insistente,nu se sautra de lumina ,deşi lumina e fatală pt ele.Sunt atrase de ea ca prada hipnotizată de ochiul şarpelui.

Da,sunt într-o cameră oarecare,dintr-un nu ştiu care sat,într-o nu ştiu care ţara, pe o saltea şi laptopul în faţa mea.Am făcut baie în rău pentru ca nu sunt duşuri,dar lucru ăsta e la fel de relevant pt tine că atunci când sufăr de foame pentru copiii din Ugand,Africa Centrală.

Am facut baie in rau si m-am taiat la mana,asta vroiam sa-ti spun.Ei si ce? Păi uite,mi-a curs sânge.Şi?Şi sângele circulă,sngele înseamnă viaţă.Şi?Mai bine las-o baltă că n-ai să ajungi aşa nicăieri...şi o să rămâi în satul tău uitat de timp şi vreme.Am făcut şi poze.Aici toate babele,(pentru că ele au mai rămas,şi cum femeile trăiesc mai mult ca barabtii,va daţi seamă)...lucrează cu Andrelele.Fac pluovare din lâna şi le vând apoi cu 250 de mii bucata.Au mai multe culori pentru cei interesaţi.Şi mai au şi botoşei.Ok.Totul este manual,natural,nu conţine E-uri .Satul forfotă de zgomotul andrelelor,ca într-o manufactură ce înglobează case şi uliţe şi căminul cultural de lângă biserică ...

Mă întrebăm,şi de data asta mai puţin retoric şi cu voce tare,unde vând doamnele pluovarele de lâna?La Paraschiva!Da...la Paraschiva,nu e un răspuns peiorativ,ele au bilete gratuite la tren pt că sunt veterane şi se duc în fiecare an la sfantulita.Apoi ,trebuie să se intrijeasca cineva de spatele enoriaşilor...

Dacă mai scriu mult o să devin atât de familiar cu locul acesta,o să împrumut din spiritul lui fără să vreau,cuvântul o să capete materialitatea spaţiului,o să îl port cu mine în computer şi odată cu asta o să te virusez şi pe tine.Aici vremea vremuieşte şi popa prinde peşte,aici materia pluteşte în formol,şi oamenii se mişcă pe bandă rulantă,aici respiraţia căpăta atributul plumbului.Aici cresc castraveţii în borcan,iar pivniţele sunt pline de lujeri.Aici totul căpătă farmecul unui clovn tragic.Lumea îţi zâmbeşte în ilo tempore,e ca şi cum ţi-ar adduce aminte normele protocolare...Aici oamenii îşi ung încheieturile cu alifii,iar copacii troznesc din articulaţii.


In timp ce tu dormeai

Aş fi vrut să mă vezi cu mâna tăiată,să mă compătimeşti,apoi să îmi dai cu rivanol ,şi după ce nu o să mai fie vată pe mână,să mă bandajezi cu gestul tău graţios ca să nu-mi mai curgă sânge.Eu ma-aş fi văitat uşor,iar tu ai fi luat totul în serios ca şi cum ar fi fost ultima dorinţă.Dacă asta îţi atrăgea atenţia la mmine,mi-aş fi tăiat şi mână cealaltă dintr-o pură întâmplare.Atunci îmi luai ambele mâini în palmele tale,iar eu nu ştiu ce mă făceam...Ca un câine recunoscător,te-aş fi urmat oriunde,ca un bou pe care îl duci la abator,ca etichetă de pe tricou.Tu ai fi fost salvare mea,revelaţia mesianică ,iar gestul tău supreme care mi-ar anula mâinile în fâşii de bandă albă,ar fi fost pentru mine ca mana pentru evrei în pustie...

Te-aş fi aşteptat la uşă când te trezeşti,când te pui jos, când adormi si cand te dezvelesti, când te duci la wc,când îţi dai pantalonii jos,când faci pişu,când te speli pe mâini,când te trezeşti dimineaţă somnoroasă şi ciufulita,când nu ai chef de nimeni şi nimic,când mă iei de urechi,când mă saluţi pe stradă,când îmi ştergi comenturile de pe hi5,când mă cerţi,când mă faci afemeiat şi *********,când arunci cu telefonul în geam,când îl iei în mână şi apoi îl laşi pe pat...în loc să dai send message.

Aş fi putut să fiu păpuşa ta voodo,robinetul de la quveta,clanţa de la uşă,butonul de la laptop,ticăitul de la ceas,picătura chinezească,batista-n parfumata,ciocolata cu rom,găleata de la fântână,dar fără tine nu sunt decât ou fără gălbenuş,vioară fără arcuş,bunic fără nepoţi,tabala fără cretă,sunt că o zi în care n-ai făcut nimic,sunt o zi pierdută...

Fără tine acest sat se duce la culcare înainte de vreme.Ce farmec are o babă în coteţul de găini dacă tu nu eşti aici?Bucuria unui ou descoperit la timp,cana din cui,găleata din garda,moara fără vânt,pălăria de pe cornul vacii,boul şi mingea,pisica şi ghemul,cuibul cu vispi,lampa prăfuită,ardei copţi,porumb fiert...Farmecul poliţiei cicliste,farmecul liliecilor în biserici părăsite,atât de fermecătoare este absenţa ta.

Şi atunci te dau dracu,apoi te dau cu capu de toţi pereţii,şi-ţi mai dau un mesaj de nu te vezi,ca să te înveţi minte,s ştii că nu te iubesc,că pot să mă retrag în mine,la fel cum s-a retras satul acesta din lume,ca o implozie,ca raul din matca,ca entuziasmul laptelui cand fierbe...ca tiganu la mal...Cine esti tu?Cu ce drept îmi răpeşti liniştea patriarahala,eternitatea spaţiului,confortul şi candoarea sfuletului...Eşti o proastă!Mă poate trezi o răceală puternică dintr-o maladie?Ce întrebare fără sens...Este oare adevărat proverbul care spune,cui pe cui se scoate?Este dragostea o boală,sau eu doar bolnavul?Dar tu cine eşti în cazul de faţă?Nu vreau să raccesc,pentru că nu o să îmi aduci cana cu ceai...mi-ar fi greu să dau cu piciorul înapoi într-un ţepuş,şi totuşi mă tăi pt a două oară la mână...

Îmi las mâna în palma ta,sunt moale ca o leguma...melncolic până la patetic,pentru că dragostea te face deosebit de caraghios şi privită din spatele geamului devine de compătimit,jalnică.Acest mototol suferă de nebăgare în seamă,suferă de dor,suferă de tine...Tu mă cerţi,îmi spui să am grijă şi apoi mă pupi să treacă.Mă fac mic,mă ghemuiesc şi promit ca data viitoare o să fiu mai atent...

P.S.Imaginaţi-vă cum ar fi să navigăm pe internet ca într-un muzeu nautic!?Să vedem paginile cât blocurile,şi blogurile cât casele.Să treacă generaţii pe lângă această fereasra încremenită în muşchi şi licheni şi să o descopere doar nişte rătăciţi, bezmetici ca nişte musculiţele de oţet atrase de lumina vitrinelor...

alteritate si identitate

sunt bulversat,mai bine zis speriat.impropriu spus SUNT.de fapt nu stiu daca sunt( cu sensul de EXIST)Stiu,s-au mai intrebat si altii inainte de mine,a fi sau a nu fi.Decartes a ajuns intr-un final la sintagma multumitoare,"ego cugito,cugito ego sum".Nu am pretentia unei gandiri,si mai putin a unei gandiri proprii,asadar ma indoiesc ca sunt.


Ma incearca un fior metafizic,mi-e frica la gandul inexistentei mele.Despre ea pot vorbi cu o arecare certitudine,pentru ca se anunta cu exactitate matematica,inexistenta vine...Ce va fi dincolo?Oare e prea simplu sa accept etica crestina?De ce imploram mereu formule,de ce avem impresia ca cel mai stramt drum e si cel mai sigur?De ce sa nu cred ca a fost un rai,o gradina,un eden si un Dumnezeu?

"Priveste acum si stai vezi boabe-n spic tu ai sa nu te crezi numai un fir un pai?"Cata infatuare in noi.Ne punem sperantele mai mult in stiinta,in propriile puteri.Ce a descoperit lumea de cand exista? Se invarte in jurul cozii ca pamantul in jurul axei sale.Ce-mi dovedeste un computer?Ca sunt atat de destept incat am evoluat,sau ca evolutia mea este un mister pe masura inteligentei?Omule ce stai in lume azi nepasator,priveste acum si stai,vezi boabe-n spic tu ai,sa nu te crezi numai un fir,un pai?


In timp ce mancam,am lasat mintea sa speculeze...am ajuns atat de departe incat m-am speriat cand am revenit.Pentru moment nu am existat.Am fost plecat.Nu am fost eu.Nu in sensul dedublarii,ci in sensul inexistentei,alteritatii.Nu in afara trupului,ci in afara mintii,in afara ratiunii,in afara priceperii.Ce poate fi dincolo de mine?Intrebarea aceasta reprezinta sfarsitul lumii.Eu sunt lumea,lumea e in mine,eu sunt sfarsitul lumii.Nu e nici o revelatie,dar ma intriga sfarsitul lumii.Simt o repulsie fata de orice specie.


Si atunci,ma abandonez intr-un credo religios,ma pun pe genunchi si ma umilesc in fata propriei naturi,in fata lui Dumnezeu.Acel Dumnezeu care pentru un moment m-a aruncat din bratele sale in sus,ca sa ma simt liber...si eu am crezut!si chiar sunt!Vreau inapoi!Ma sperie atata libertate,atat necunoscut,atat neant,atata gol,bezna si intuneric.Vreau inapoi in brate sa te prin de glezna si sa nu-ti mai dau drumul.

Ma intorc...cu cat scriu mai mult,cu atat pierd din intensitatea momentului trait.Nu e o revelatie.Nu am pretentii.Pur si simplu imi imaginez PAmantul pustiu si gol.Imaginea asta ma coplesteste,imi provoaca repulsie.Pamantul nu e vesnic,e chiar mai vulnerabil ca ori cand.Sfarsitul lumii sunt eu,...sau doar continuitatea?In primul caz ar insemna sa fiu David,adica eu,adica nimeni altul,in al doilea caz ar insemna sa pulsez in specie.Pe mine al treila caz ma sperie,Putem fi mai putin decat atat....nu te sperie gandul ca esti o celula?ca ai evoluat?daca admiti ipoteza asta,atunci iti asumi un destin tragic,asa cum ai aparut ,dispari!!!


Eu il vreau pe Dumnezeu inapoi.Il strig incet,caci am ragusit,iar glasul se stinge undeva in noapte.Glasul nu trebuie sa se stinga ca lumina,ci ca sunetul,dar nu mai am cuvinte,ci doar silueta glasului.Vreau sa spun ca doar ideea de glas a ramas pana la urma,In final,glasul nu e decat o sclipire,o ultima dorinta inainte de a trage cortina.Ce dorinta?Dorinta de a fi...Cineva isi bate joc de noi,mi-a spus Estera:face cu mintile noastre ce vrea!


Eu tastez?de ce eu,pentru ca deja a trecut ce am tastat.Sa ma intorc inapoi prin a sterge e un drum fara inceput,ireversibil,o ruta ocolitoare...Asadar exist?Dragostea exista?Moartea exista?Viata exista?Eu exist?Tu existi?Snezatiile exista?Timpul imi scapa....cum pot spune ca exist?Nici macar cand apuc sa ma recitesc nu mai sunt acelasi.Unde sunt eu?Cine sunt eu?Care sunt eu?Unde am ajuns ?Ce am devenit?


Omule ce stai in lume azi nepasator a toate creator, priveste acum si stai,vezi boabe-n spic tu ai,sa nu te crezi numai un fir un pai?...

romanta in patru timpi

Eu cred despre mine si va rog frumos
pastrati linistea cand vine vorba
despre ceea ce vreau sa zic in
urmatoarele zilesau poate nopti
sau poate ani lumina de zile
de la '88 in coace si mai departe
de mine devin atat de strain
dar in fine imi vine uneori sa strig
si ma abtin sa nu trezesc vecinii din hibernare.
Dar in fine vorba mea pe care o zice
si mama si tata si iubita fratelui
mai mare de cat mine cu 2 ani si 30 de zile
s.a.m.d.ajung in halu asta la paris
care este capitala celor mai multi iubiti
din clasa muncitoare si nu conteaza
cand vine vorba de coco chanel madamoiselle
si alta esentetari de caracter
de felul lor se trag din flori de mar
de vita nobila cum imi place mie daca pot sa spun asa
si in alti termeni parerea mea nu seamana cu [ ma scuzati ]
ma simt mai usurat .Va multumesc anticipat

punctul.meu de vedere

Pentru un gandac laba piciorului nu e decat un sfarsit tragic.Din punct de vedere al homofaber-ului laba piciorului e o unealta productiva in industria ungherelor .
Ele se nasc din specificul omului de animal biped cu inclinatii puternice spre "uneltire".Din punctul lui Gheorghe de vedere laba piciorului e un organ urat mirositor cu influente ce se resimt dincolo de granite...in tarile calde.
Din punctul meu de vedere laba piciorului este o urma lasata pe nisipul Marii Negre.

Fiecare laba de picior are o pereche.Fiecare pereche de pantofi are un plural.
Adunand aceasta suma in fata magazinului alimentar rezulta o coada.O coada de oameni...

A sosit masina cu lapte!!!In zilele noastre se poarta sacosa.
Sunt acele sacosi standardizate.Laptele CIRCULA .Laptele trebuie pus in sticle vidate pentru a nu-si pierde calitateaLaptele curge,el niciodata nu sta,.Laptele inseamna viata.Lapte de negreas, lapte de Romanca,lapte de Tiganca( se cauta,nu contine E-uri) lapte de Vaca.S-au infiintat bresle a mamelor care alapteaza."
La un semn mamele vor naste toate"

Despre analize

Deseori incerc sa masor cuvinte pe masura mea,doar atunci imi dau seama cat de mic sunt si incerc sa ma depasesc.Nu prea reusesc pt ca ma complexez.Un complex izvorat din nemultumirea de sine. Imi dau seama cat am "crescut" doar atunci cand ma recitesc si par penibil,ma rusinez de mine si de ce puteam spune,imi imaginez ca as putea citi cuvintele astea la altcineva si l-as critica drastic.sentimentalism,patetism,evascentism,... Ar fi mai bine sa produc o mutatie in gandire si in obiectul meu de studiu care se vede clar - enigmaticul Eu- care este... Imi cer scuze eventualilor cititori,bezmetici,rataciti pe-aici,dar imi vin atate in minte incat nu ma pot reculege..."as fi vrut sa scriu un final fericit ,niciodata n-am ajuns la sfarsit"

Dupa ce a esuat incercarea metafizica de a ma analiza,guvernul romaniei ,mai precis ministerul sanatatii a venit in ajutorul meu.Nu ma intereseaza prea mult rolul meu statistic in societate,dar initiativa e buna. Prima data apare O scrisoare.De unde atata interes pt tine?Nu am facturi de platit,si ele oricum nu vin pe numele meu.Daca era de la ...,plicu sigur era rosu.In fine...Totul se consuma repede...deschizi usa ,te descruci tu ca doar esti baiat mare, iei ciocanelu,creste nivelu,si gata.Toate astea se fac pe namancate!Important!!!"

Stai si stai si de-odata te trezesti in rai."Atentie se deschid usile,atentie se inchid usile!" In spatiul liber dintre [...]apuci sa-ti vezi locu intre ciocanele.Al tau e mai distilat,ai mancat pepene aseara.Cel de langa mine are poliurie,diabet zaharat.Acum se simte mai bine. Troca troca buf zdup bag zang fsss....Buna ziua!42 de grade.Ca la porumbei.Eu ? nesimtit? Nu ma simt !Ce dilema,moralitatea,bunul simt,asa putin respect pentru ,pentru ce? Egalitate de sanse.De ce sa ma ridic .Plecam de la aceeasi premiza.Binele suprem ! Are palarie, are si un caine.Candideaza pentru un loc .Anemie! Dar imi revin imediat ce ma ridic....Stati jos ,doamna! Sa intelegeti mai bine sentimentul,este o sinteza intre RATB si Metrou.

Senzatii sinestezice date de mirosuri mediocre ,in cele mai bune cazuri...Te ridici la un semn.Iti iei piciorul de ghips si carja de metal in singura mana dreapta pe care o ai.--Stati jos ,Doamna!!!Trestianu Liliana dr Privat. mportant!Pacientii care nu ajung la prima ora pt analize sunt reprogrmati a doua zi.Fiecare sa-si ia bon de ordine !Ora 6 a sosit,omul negru n-a venit,ora 7 a sosit omul negru n-a venit,ora 10 a sosit,omul negru ...11...intre timp respecti perii albi asa cum se cuvine.Egoist? Nesimtit? Si-au trit viataa...ma sufoca mirosu asta de... madamoiselle "Tineretu in ziua de azi nu mai are pic de respect

poezie pe hartie

postreply si cel mai simlu mod de a face poezie
mi-a venint in minte nu stiu ce caut aici
puteam sa dau boabe la gaini dar poate ca nu vor fi ciugulite.
si mai zicea cineva ca o gaina nu are ce cauta
intr-o poezie eu unu ma gasesc foarte simpatic.
da da da si da da da am zis asta din lipsa de
inspiratiepentru ca imi place sa transmit unele
entimente,imi place sa te enervez si eu ma simt
la fel de bine prin tine ca si cum asa da boabe,
dar gainile nu au ce cauta in poezii. Sunt
impotriva numelui meu,davidismul e o boala
ma face sa scriu despre eu si lume despre
lucruri neinsemnate cum ar fi dragostea de
patrie de mine si de tine,mama tipa pe
sora-mea ca are o fusta prea scurta ,dar
ea mereu vine in pantaloni la adunare am
pus virgula aia din reflex,pentru,ca asa
mi-au dicctat cerintele ,important e ca
seamana cu mine,cu tine,cu noi ma duc sa
o chem pe mama pentru ca ea mereu are ceva
de zis nu nu nu si da da da imi place sa fac
pe lume pe prostul sa devina mai fertila cu
o singura tulpina o sa dau nastere la o floare
cu petale din chio-chips pentru ca dragostea
trece prin tubul digestiv iese prin anus si
asa mai departe sa faci pe prostu ca pe lume
nu a mai ramas loc pentru alta floare ma gasesc
foarte simpatic si o sa rup fiecare petala sa
ne hranim la sentiment ca gainile care aplauda
din aripi doar asa ca sa se dea si ele mari
ca au pene si sub ele niste puf ce le face foarte
confortabile pe cuib si se simt la fel de bine.
chioar daca te intrebi de ce se vede alb intre
bine si chioar daca am sters versul din fata
pentru ca era impotriva ta si a mamei mele care
m-a avertizat ca o conserva trebuie sa fie in
conservatoare bine pastrata pentru un deranj
iminent ultimul cuvant nu l-am inteles nici eu
dar asa sunt poeziile isi baga fiecare nasul
unde nu-i fierbe oala pentru ca ne-au oprit
rusii gazul de la cotroceni si lasa ca o sa
ma fac eu mare si o sa scriu asa cum se cuvine
Cotroceni.eu unu ma gasesc foarte simpatic
da vid.dada ai auzit bine.pa

am uitat sa-ti spun poeteule ca imi gasesc foarte simpatica poezia cand ma recitesc,da vid e o condite umana prin care trebuie sa treaca orice davidist de la mine in coace si mai aproaepe...

formule

La fel,cu tema pregatita sa nu ne doara capul
facem inlocuirile si va rog,daca nu pricepeti
sa spuneti ca ma repet si subliniem
si asa mai departe ajungem la L.

Si acum haideti sa tragem concluzia la modul general
EL indice K egal cu EL indice N .
E clar sau mai trebuie sa vorbesc?
Nu cred. Faceti voi un arc peste timp si il notam cu litera mare
si pentru inceput aratam ca la gradinita
eu recomand fiecaruia sa citeasca de trei ori .

Mai mult ca perfectul

sa dam interpretarea rezultatului
hai sa fim mai,mai, sa nu mai
repet cuvantul folost de doua ori
Stii tu ce reprezinta limita gasita?
Apas eu pe cuvinte si incadram
Ti-am aratat ca si cum ai fi cu
sapa in mana si inveti cum
sa faci cuibul de porumb.
eu o sa citesc pe dos
sau o sa zic un singur nume
stii cum zic eu ,sa nu
consumama energia inutil sa nu
amplificam de doua ori sa-l facem
pe "sa" asa cum se cuvinte sa-mi spui
daca am gresti,sau poate nu,
adica,asa sa ramana ce-a ramas.

un elefant comestibil

pai as innebuni doamna,
as innebuni lumea de copii
trase la xerox
radiografia mintii mele bolnave,
scanate de unele imprimante
in format A4 ,
destul de performante
si vandute in tiraje pe la colturi
si tarabe.
Unele din ele luminate
toate capetele aliniate ,
asezate in rafturi patrate ,
zac pe sarma ghimpata
cu gaturile rasucite spre
marea iesire din sala de-asteptare
urat miroasitoare,de atata pudoare.

tinand cont de aceeasi tunsoare
impegatul cu tatuaj de CFR-ist
executa dintr-o miscare o fidea cu lapte...
si toate capata culoare
in obrajii plini de zambete forjate.
capetele sunt impachetate in pungi vidate
dupa legile in vigoare
gata pentru a fi exportate
langa alte lamai si portocale
din familia citricelor educate,
spre a fi consumate.

pastrati linistea si curatenia!
privirea fixeaza aceleasi reclame
ce prelucreaza din glandele salivare
acelasi miros de la eva cand coace
acelasi gust de la adam in coace.

o gogoasa

Dospesc cuvinte ce framante devin gogosi
servite din dragoste in serile cu luna
plina de pudoare fina...
pentru ca si ele au acelasi gust,
aceeasi limba ,acelasi neam
ce substrage de la daci
mierea plina de albine
zumzete si veselie.

aiurea in tramvai

Ideea inchisa hermetic
Vegeteaza in borcanul plin
De sine statator ce-si da
Aere in vid. Si strig.
Din adancul sufletului
Sfaturi pentru noi muritori.
Ideaa.fumeaza.tacerea. in
Liniste!.adaug la noi
Aspiratii spre amandoi.
Sterge.!apoi abureste
iar cuvinte vazute prin geam
sparge.!evadarea din crystal
se preface ca nu ma cunoaste
din cioburi ma reface in
diverse formule matematice.
Ce tind de la n la infinit.
Nimic!tacere!rumegand
Tigari.pe pat de foi cu
Buzele ce dau in alte alea
si ajung sa imi cuosc
Jumatate din mine.tu
Tunul ridica fierbinte
Nori de abureli.si sa-ti spun
Nu ma mai tem de tine!
Viata mea de hartie
Cizelata,consumata dintr-un
Foc tras in piept,la tine san
Se numeste iubire la prima Privire!
de mine

natura umana

Ma uit de sus in jos la el
Si nu pot sa-l descriu
In nici o figura de stil.
Animal biped cu unghii
Izvorate din extremitati
Ce le port cu mine lacuite
Dar nu ma-n dur sa
Ciopartesc din corp
Riscand la gernunziu continuu
Sa-mi pierd elementul definitoriu.
Vad resturile abandonate
Eliberate spre a fi recilclate
Din seva degetelor mele
Elaborata ,ma renasc,iar
Animal cu unghii late.

Refren:a se repeta la infinit: Genesa e aceeasi...
Chiar daca as taia din carne moartea nu schimba numele de unghe.
Si chiar daca le-as roade Pana la uzura dintilor ele
Vor renaste din mine.
Pacatosul!